Loredana A. Știrbu

Când m-am îndrăgostit
Când m-am îndrăgostit,
pământul a început să respire sub pașii mei,
iar cerul și-a desfăcut coastele
să mă lase să trec.
Când m-am îndrăgostit,
inima mea a devenit o săgeată de foc,
aruncată în pieptul unei clipe
care nu știa să moară.
Iar fluturii din stomac nu mai zburau,
ci izbucneau ca fulgere
în fiecare por deschis către tine.
Când m-am îndrăgostit,
apele au căzut din nori fără să ceară voie,
păsările au cântat fără să știe cântecul,
iar eu am ars, între două respirații,
fără să mă mistui.
Când m-am îndrăgostit,
nu m-am pierdut.
M-am găsit -
strălucind în ochii tăi
ca o stea care în sfârșit își amintește
că s-a născut să ardă.

Acolo unde fluturii nu mor
Se spune că fluturii galbeni
nu sunt altceva decât visele bătrânilor
care nu mai au pe cine aștepta.
Ei plutesc peste râuri prăfuite,
peste case cu ziduri crăpate,
peste amintiri uitate în sertare
cu miros de busuioc și ploaie.
Fluturii nu mor niciodată.
Se ascund în ochii celor care pleacă,
în scrisorile niciodată deschise,
în părul femeilor care privesc
drumul lung fără întoarcere.
Se spune că fluturii albaștri
apar din visele nimfelor ce dorm
în apele năvalnice ale munților,
Și-și poartă aripile ca pe un jurământ
O picătură de cer, într-o picătură de ploaie.
Se nasc în diminețile reci
Din cântecul pietrelor ude,
Și zboară spre soare fără să știe
Că lumina le arde trupul subțire,
Așa se naște curcubeul, ca un portal
spre locul sacru al fluturilor colorați.

Casa cu magnolii
În casa cu magnolii, timpul se sprijină de
ziduri,
ca un înger obosit de atâta așteptare.
Tu vii, sau poate doar umbra ta îmi desenează pe podea
conturul unui sărut.
Te-așez pe prag, lângă ceașca mea de dor,
și vântul îți leagănă părul
ca pe o frunză uitată într-o vară dogoritoare.
Noaptea ne scrie pe piele cu litere de lumină, versuri necunoscute,
iar luna își pleacă fruntea peste noi
ca o inimă albă, gata să bată.
Magnoliile șoptesc numele tău.
Sau poate doar eu, îmi imaginez
Că ferestrele sunt ochi spre lumină
Și totul absolut totul respiră odata cu iubirea
noastră

Feminitate
Se născuse într-o noapte în care luna s-a
spart în mare,
iar păsările și-au luat zborul de pe umerii ei
goi.
Era făcută din versuri nescrise,
din vântul care șoptește numele dorului
și din mirosul amintirilor care n-au existat
niciodată.
Bărbații o iubeau ca pe un blestem
și o pierdeau ca pe un miracol,
căci mâinile ei nu atingeau trupuri,
ci doar ecoul lor risipit în tăceri.
Ochii ei erau plini de anotimpuri
pe care nimeni nu le trăise încă,
iar gura, un drum spre lumi
pe care doar îndrăgostiții le cunosc.
Ea scria poezii pe cețurile dimineții
și le lăsa să cadă peste oraș,
ca să le respire inimile celor
care uitaseră cum se visează.
Când iubea, o făcea ca un incendiu,
iar cenușa lăsată în urmă
avea gust de miere și de veșnicie.
Ea se născuse...