Pr. Vasile Beni: Căderi şi Ridicări

Textul Evangheliei la Duminica a treizeci şi patra de după Rusalii: „Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în dezmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu, în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. (Lc.15,11-32)

Tocmai am citit una dintre cele mai frumoase şi duioase pilde rostite de Iisus şi anume,, Pilda fiului risipitor’’care are ca şi conţinut cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei – într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.O Evanghelie care pune pe predicatorul aflat la amvon într-o mare dilemă, neștiind la ce să se refere mai întâi: la răbdarea, iertarea și bucuria tatălui că i s-a întors fiul cel rătăcit sau la pocăința acestuia din urmă.

Pilda fiului risipitor ne vorbeşte despre rătăcirea şi zbuciumul sufletesc, dar şi despre întoarcerea fiului. Și cred că nu e om care să nu se poată regăsi în această parabolă, indiferent de așezarea sa spirituală. Am putea-o numi chiar și ca fiind „povestea vieții fiecăruia dintre noi”pentru că fiecare ne regăsim într-un personaj din această Evanghelie sau într-una din etapele pe care Evanghelia ni le descrie. Revenind însă la fiul cel mic, vedem că cere și primește partea de avere. Observăm că Tatăl nu l-a întrebat, i-a respectat dorința și libertatea și ne întrebăm oare a procedat corect? Puțini dintre cei care suntem părinți am fi reacționat la fel - și acest lucru ne surprinde- fiul își ia partea de avere, iar locul în care pleacă e departe de casă și nu ni se spune de ce a plecat: să studieze, să investească, să câștige. Cert este însă că și-a cheltuit averea și a ajuns de și-a dorit să mănânce din roșcovele porcilor. În necaz fiind, îşi aduce aminte de tatăl său.

Oare ce l-a determinat să se gândească la tatăl său? Dorul –nu, ci foamea, stomacul - vreau să fiu argat  să mă satur. Lui nu i se face dor de tatăl pe care l-a părăsit, dar tatălui îi este dor de el. Când se reîntâlnesc, tatăl îl iartă. Eeste un moment cutremurător în care tatăl îi iese în întâmpinarea fiului, brațele i se deschid, ochii i se umplu de lacrimi, inima i se umple de bucurie, iar gura rostește cuvintele iertării și ale mângâierii.

Căderea şi ridicarea poetului Oscar Wilde care a trăit între 1854 şi 1900. A fost un om pe care Dumnezeu îl încărcase cu toate darurile: putere, bogăţie, frumuseţe… şi pe deasupra cu un mare talent literar. Cărţile lui erau citite în lumea întreagă, iar vorbele lui erau ca nişte profeţii, pentru că prin ceea ce spunea, el făcea vremea rea şi vremea bună în oraşul unde trăia. Cei cu prisos de avuţie, care preţuiesc viaţa mai mult după măsura plăcerilor şi a desfătărilor, se uitau la dânsul ca la un rege, căruia îi lipsea doar coroana. Până şi nebuniile lui erau ascultate şi urmate. Dacă i-ar fi trăsnit prin minte să iasă într-o bună zi cu un picior gol pe stradă, toţi ar fi făcut la fel.  Masa acestui om, locuitor al Londrei, era veşnic roşie de trandafiri şi de vinuri scumpe, împrejurul lui roiau tinerii şi femeile cele mai frumoase din nobilimea engleză.

Crezul lui mărturisit era acesta: „Am să gust din toate poamele care sunt în grădina lumii şi am să intru în viaţă pătruns de dorul acesta până în adâncul sufletului. Voi fugi de suferinţă şi de durere, pe amândouă le voi urî. Nici una, nici alta nu vor intra în socotelile mele“. În goana lui după plăceri, Wilde a căzut în patimi nevrednice de om. Iar ca urmare a acestor lucruri a fost condamnat la doi ani de muncă silnică pentru cel alintat până atunci de toată lumea. Trăsnetul să fi căzut peste Londra şi tot n-ar fi fost mai mare uimirea. Dar legea e lege în Anglia. Încătuşat, osânditul se îndrepta spre închisoare şi toţi gură-cască râdeau pe seama lui. Arbitrul tuturor eleganţelor, îmbrăcat acum în haine de pânză de sac, cu numărul 33 pe piept, spăla podelele închisorii împreună cu ceilalţi puşcăriaşi. I-a trecut prin cap o clipă ideea sinuciderii, dar o lumină neaşteptată a izgonit acest gând întunecat. „Nu. Am să trăiesc. Vreau să întorc spre binele meu tot ceea ce s-a întâmplat…“. Şi lucrurile s-au schimbat. A început să se gândească la patimile şi suferinţa lui Hristos pentru păcatele oamenilor. Încetul cu încetul, păgânul, care habar n-avusese ce sunt durerea şi lacrimile, simţi că-şi pleacă genunchii şi se sprijini cu amândouă mâinile de crucea Celui răstignit între tâlhari.

Ieşit din închisoare, poetul a răspuns celor care îl întrebau despre perioada de detenţie: „Cel care-şi mănâncă pâinea în durere, cel care a petrecut măcar o dată ceasurile nopţii aşteptând cu lacrimile în ochi zorile ce întârzie, unul ca acela va şti să preţuiască toate bucuriile vieţii, oricât ar fi de mici. Calea spre fericire îi este totdeauna deschisă!“

Ce mesaj vrea să ne transmită această Evanghelie:

a.-Să ne facem o analiză a propriei noastre conştiinţe -  care ne spune dacă faptele pe care le facem sunt bune sau rele așa cum sfântul Ioan Gură de Aur zice: „conștiința este glasul lui Dumnezeu în inima noastră, e paznicul neadormit care vede și știe toate și pe care nu-l poți întimida, mitui, nu-l poți înșela. E judecătorul cel drept, e cămătarul cel bun, de glasul ei nu poți scăpa. Ea se pronunță asupra faptelor noastre dacă sunt bune sau rele. „A-ți veni în sine înseamnă a-ți da seama că ai păcătuit și, mai mult, să dorești să te îndrepți. Este foarte important să avem conștiința că am păcătuit și să încercăm a ne îndrepta, iar conștiința păcatului trebuie să vizeze două lucruri: atunci când am păcătuit trebuie să știu că păcatul meu L-a supărat pe Dumnezeu, dar și pe semenul meu. De aceea fiul cel risipitor și-a spus: „Tată, am greșit la cer și înaintea Ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul din argații Tăi”. Și Tatăl și-a deschis brațele și l-a primit cu bucurie.

b.Să ne aducem aminte când greşim de bunătatea lui Dumnezeu- pentru că pilda care s-a citit în această duminică ne arată cât poate să cuprindă mintea noastră, necuprinsa și nemărginita bunătate a lui Dumnezeu: bunătate care iartă, bunătate care ajută și se bucură de întoarcerea fiecărui păcătos. Bunătatea unui tată care se revarsă asupra tuturor fiilor Săi fără deosebire, chiar și atunci când aceștia au greșit, împlinindu-se prin aceasta cuvintele psalmistului David care în psalmul 135 mărturisește de douăzeci și șase de ori că: „În veac este mila Lui”. Amin!

Pr.Vasile Beni