Ion Radu Zăgreanu: O sintagmă a durerii

Într-un episod al emisiunii, de la Radio ,,Someș”, ,,Călător prin Ardeal”, a scriitorului Alexandru Uiuiu,  am sesizat și sintagma ,,fostă greco-catolică”. Ea se referea la Biserica Ortodoxă din localitatea respectivă (undeva prin Maramureș), ,,cuibărită” din 1948, în Biserica Greco-Catolică de acolo.

Am fost surprins să aud această sintagmă în emisiunea prozatorului Alexandru Uiuiu, în care adevărul istoric are capul spart de multe ori și care este o tribună de manipulare religioasă, evidentă.

Faptul că se folosește această sintagmă este de remarcat și realizatorul ei dă semne da apropiere de adevăr, măcar asimptotic.

Ce se ascunde  în spatele acestei sintagme? O istorie absurdă, tragică, provocatoare de multă durere, care a lăsat în urma ei multe destine frânte. De fapt, o scoatere din istorie a unei Biserici cu atâtea merite în destinul neamului românesc (,,Biserica lui făcea parte din istoria Transilvaniei, a neamului...”, - Tatiana Niculescu - ,,Sfântul nr. 6”, Editura ,,Humanitas”, 2025).

Cei care au trăit din plin, durerea acestei  ,,fărădelegii”, au fost în primul rând, episcopii Bisericii Greco-Catolice. Prozatoarea Tatiana Niculescu surprinde, în povestirea semnalată mai sus, în pagini emoționante, momentele în care  (3 decembrie 1948) ,  Patriarhul (Iustinian Marina) însoțit de vicarul său Teoctist Arăpașu, le comunică episcopilor aflați în ,,lagărul creștinesc” (împrejmuit cu ,,gard de sârmă ghimpată, pe lângă care patrulau jandarmi înarmați” – Tatiana Niculescu) de la Dragoslavele că ,,sunteți scoși în afara legi”. Vicarul Teoctist i-a înmânat Episcopului Iuliu Hossu Monitorul oficial nr. 281 în care era tipărit ,,Decretul 358” care consemna desființarea Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică).

Episcopul Iuliu Hossu ia Monitorul și simte că ,,își lipea degetele ca de o plită încinsă.” Un episcop mai tânăr  îl citește cu ,,voce tare” și  Episcopii află că ,,Biserica lor s-a autodesființat.”, că, ,,majoritatea covârșitoare a  credincioșilor,”  au trecut în rândurile ,,Bisericii majoritare”, cu tot cu preoți și că bisericile, mănăstirile, bunurile și averile Bisericii lor, reveneau statului și ,,Bisericii- surori.” ,,Articolele seci ale decretului tăiau în carne vie.”, continuă Tatiana Niculescu. Decretul nu lăsa ,,nici măcar demnitatea împotrivirii. ... lumea lor  se prăbușise din proprie inițiativă.” Episcopii, afirmă Tatiana Niculescu, ,,erau (acum n.n.) niște caraghioși închiși la Dragoslavele pentru ceva ce nu mai exista.” De fapt, ,,dacă luai decretul în litera lui, nici ei nu mai existau.” O durere grea s-a așternut peste Episcopii închiși, după plecarea ,,înalților prelați”.  În ,,tăcerea de plumb”, Episcopul Iuliu Hossu simțea pe ceilalți Episcopi ,,adunați într-un singur om rănit de moarte, sângerând, copleșit de uluire, durere și neputință.” Pe perete, într-un tablou, chipul ,,primului patriarh” (Miron Cristea) își încrețea spre ei chipul trandafiriu într-o grimasă subțire, în timp ce lui i se muiau gândurile în cap.” Episcopii, ,,fără să se fi vorbit,” cad în genunchi și unul dintre ei ,,a îngânat: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te...”.

Această durere a scoaterii în afara legii a Bisericii Blajului a fost trăită și de preoții rămași fideli Blajului, de călugărițe, de călugări și de miile de credincioși.

Biserica lui Inochentie Micu Klein a devenit astfel o ,,Biserică a tăcerii”, o ,,Biserică furată”, a coborât în catacombe. Am trăi drama Bisericii Greco-Catolice  alături de tatăl meu, preotul Grigore Zăgrean, care avea la Cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic catacomba lui, unde se adunau credincioși, de pe un areal destul de mare, la liturghiile și predicile lui clandestine.

Când tata a fost scos din biserica din Șopteriu și înlocuit cu un preot ortodox din București, credincioșii lui l-au însoțit cu un plâns, nu exagerez deloc, ca în balada ,,Miorița”, ,,Cu lacrimi de sânge”. După 1990, când am trecut prin Șopteriu, tata, când am ajuns în dreptul ,,fostei Biserici Greco-Catolice”, s-a oprit, a lăcrimat și ne-a spus că încă mai aude plânsul credincioșilor săi, plâns care l-a însoțit toată viața, care i-a dat tărie să reziste și să redevină, după 1990, din nou preot, în fața unui altar. Ștampila acestei biserici, încredințată de tata unei bune credincioase, a ajuns în posesia mea.

Această formă verbală (și adjectivală) de participiu, ,,fostă” conține  în ea drama, tragedia unei Biserici căreia încă nu i s-a făcut dreptate, doar parțial. I s-au restituit puține biserici, chiar și acolo unde nu erau probleme. S-a preferat distrugerea ,,fostelor Biserici Greco-Catolice” folosindu-se ,,metoda coliviei”. Peste vechea biserică a greco-catolicilor s-a clădit una mai mare. Apoi cea veche a fost dărâmată. Mai sunt  unele catedrale episcopale greco-catolice neretrocedate încă. Să mai amintim cazul Mănăstiri de la Nicula, simbolul greco-catolicismului ardelean, Mănăstirea Episcopului Iuliu Hossu. Vechea Biserică de aici și chiliile călugărilor greco-catolici sunt lăsate spre distrugere, spre prăbușire, deși a exista decret prezidențial de oprire a tuturor lucrărilor de construcție de aici.

Participiul ,,fosta”, în acest caz, deși te trimite cu gândul la ceva trecut, rămâne o rană încă nevindecată  peste  destinul poporului nostru.

De aceea, începutul firav, timid, de recunoaștere a adevărului, a dreptății, prin utilizarea sintagmei menționate, în emisiunile scriitorului Alexandru Uiuiu,  ,,Călător prin Ardeal”,  merită a fi semnalată, deși el ar trebui rostit aproape în toate episoadele acestei ,,călătorii”.

Am lumina astfel (în ultimele emisiuni, am întâlnit și afirmația, ,,construită de greco-catolici”) chipul adevărului și poate ,,vom deveni mai liberi” un pic.

                                                              Ion Radu Zăgreanu