Emil Bălăi la kilometrul zero

Astăzi limba devine din ce în ce mai abstractă şi mobilitatea sa topică se micşorează mereu, însă poetul îi redă prospeţimea sensibilă şi o măreţie vie şi fluentă. Poetul dă limbii o viaţă deosebită, el se războieşte cu uscăciunea termenilor, cu vulgaritatea şi foarte multele asociaţii pe care viaţa limbii le culege în drumul ei.
Aceasta face şi distinsul poet, profesorul de limba şi literatura română Emil Bălăi, din Rodna, care, iată, pe 27 martie a împlinit 70 de ani de viaţă, aşa cum a fost ea, vorba lui Iorga, dintre care o jumătate de secol truditor pe ogorul limbii şi literelor româneşti.
„Vom coborî nopţile una câte una, furiş
împământenindu-ne
între ploile toamnei”,
cu toate că
„a-nceput uitarea
Să-ngălbenească-n crânguri...”
Şi-i zodia plecată în veacul celălalt,” ne spune, oarecum tentat de uimire, poetul. Domnul Bălăi ca orice poet care se respectă, trece prin fiorul liric încet şi suav,
„Când ochii tăi, alunecând spre sud,
De pe catargul ploilor de ieri
Şi-ar fulgera spre mine lung şi crud
Lumina vinovatei mângâieri...”
Emoţia sentimentului iubirii este bine pronunţată şi vine, în mod necesar, spre idee.
„Şi acum te simt în palme şi pe chip
Pierdută-n vânt şi prelungită-n ploi!
O, se preface timpul în nisip
De când străbat pustiul dintre noi.”
Aceste ultime versuri din „Clepsidra” sunt fabuloase şi ne duc categoric spre efigia dorului, acesta, dorul, arde lungul drum al speranţei, trece peste efemer şi intră în sferele existenţei umane. Natura sare în voluptate, amintirea este de faţă şi dragostea nu poate fi risipită. Dorul, boală a inimii, dulce tisteţe. Bolnav de trecere şi de golul absolutului, boală a poverilor prin care poetul merge spre mit.
„Şi lasă-ţi şoapta în pustiu
Netulburată prin rostire
Îngenucheaţi în străveziu
Nu vom mai fi decât iubire.”
Iubire şi dor. Dor şi iubire. Poezia domnului Bălăi are acea emoţie necesară, cu acel farmec al limbajului care constituie sensul celor aleşi. Cunoaşterea poetică este intuitivă şi nu conceptuală şi stă pe un raport între lumea sufletească şi lumea fizică.
„Ne doarme în sânge cuvântul nespus
Să-l risipim în culorile toate,
Cum din cunună peste măguri Iisus
Prelinge din spini bunătate.”
Poetul stă la taifas cu absolutul în suferinţa care nu se consumă, dânsul, poetul, se retrage în taină în durerea care nu doare. Nevoia de dincolo, unica aşteptare care nu se pierde. Poetul se va aşeza, mai devreme sau mai târziu, când va avea semnul, la kilometrul zero al sufletului său.
„când va fi semn între stele,
ne vom aşeza
sălaşul neântoarcerii împreună
la kilometrul zero
al sufletului.”
„Îngerul curgerii” şi „Suflet kilometrul zero” sunt două volume de versuri ale domnului Emil Bălăi care, odată citite, ne aruncă în dorul fără de sfârşit al trecerii spre altceva, împreună.