Ah, dorul!

Dorul, arde lungul drum al speranţei, trece peste efemer şi intră în sferele existenţei umane. Natura sare în voluptate, amintirea este de faţă şi dragostea nu poate fi risipită. Dorul pluteşte în lumini şi mistere, se duce în sensualism teluric şi este stare germinativă de viaţă.
Dorul, boală a inimii, dulce tristeţe. Bolnav de trecere şi de golul absolutului, boală a poverilor prin care mergem spre mit.
Poetul stă la taifas cu absolutul, în suferinţa care nu se consumă, el poetul, se retrage în taină, în durerea care nu doare. Nevoia de dincolo, unica aşteptare care nu se pierde. Plângem după lumină şi vine dorul, durata noastră cosmică.
Dorul, frumoasa nelinişte a sufletului spre taină.