Prin Măluțul de altădată: la scăldat, în Bungur la cireșe și la melițatul cânepii

Sub egida Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud (director Ioan Pintea), în colecția „Școala Ardeleană de Proză”, a apărut volumul omagial „Gheorghe Săsărman – Amintiri”.

Cine este autorul acestei minunate scrieri? S-a născut în 1941, la București, într-o familie de refugiați din Ardealul de Nord, mai precis din Măluț, sat pe care îl va evoca cu multă frumusețe și, uneori, cu nostalgie. A absolvit Arhitectura în 1965, este doctor în teoria arhitecturii, a lucrat la „Scânteia” și „Contemporanul” și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). A publicat volume de povestiri (Oracolul, Himera, Vedenii), romane (Două mii, Cupa de cucută, Sud contra Nord, Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan și ale dosarului său), publicistică și teatru (Deux ex machina).

Volumul I din Amintiri este intitulat de autor „De ce mă țin drept clujean”. Sunt, fără îndoială, motive întemeiate, dar, aș spune, Gheorghe Săsărman este, în egală măsură, un măluțan autentic, cu rădăcini adânci în satul părinților și bunicilor. Dacă ai gustat cireșele din Bungur, dacă ai trecut Someșul cu luntrea, dacă ai mers desculț prin noroi pe sub râpă ori ai băut măcar o ulcică de apă de la Fântâniță, atunci e musai să fii măluțan.

Cartea, de aproximativ 350 de pagini, cuprinde amintirile autorului până la bacalaureat. Mă voi opri doar asupra referirilor la satul Măluț, pline de imagini frumoase și obiceiuri ce țin de tradiția locului.

„La Măluț mergeam cu trenul venind de la Cluj – mai exact, cu personalul, fiindcă numai acesta oprea la Coldău, ultima haltă înainte de Beclean. Mai țin minte personalele de la sfârșitul anilor ’40, care mai aveau și vagoane de clasa a III-a, cu bănci de lemn, și opreau în toate stațiile, mici și mari. Coboram la Coldău și porneam prin lanurile de cucuruz și floarea-soarelui, în bătaia razelor necruțătoare, pe o cărare care știam că duce la râu, dar părea să nu se mai sfârșească...

Cu noi mai erau și alți călători sosiți cu același tren, poate săteni care se întorceau acasă și care, nerăbdători, îi făceau semne luntrașului aflat pe malul opus. Atunci remarcam și eu că între cele două maluri era întins un cablu, trecut la fiecare capăt peste un stâlp zdravăn și ancorat într-un bloc de beton; luntrea era legată cu o frânghie de acel cablu, prin intermediul unei roți ca de scripete, care rula în lungul acestuia. Luntrașul nu avea vâsle, ci, cocoțat pe proră, trăgea cu brațele de cablu, făcând astfel luntrea să se deplaseze de la un mal la celălalt, ca un bac... Să fi fost luntrașul badea Isidor ori Groșan, cei care zi și noapte erau la datorie.”

Tânărul de atunci, sosit la Măluț, la Uncheșu Constantin, își aduce aminte și descrie foarte frumos casa în care stătea:
„Casa, ca multe altele din sat, avea prispă și era împărțită într-o încăpere de folosință zilnică, cu vatră, cuptor și lavițe pe care noaptea se dormea, și o odaie bună, cu un pat pentru oaspeți, un scrin și un dulap în care se păstrau hainele de sărbătoare. În curte, lângă grajd și șură, o bucătărioară de vară era marea atracție pentru roiuri întregi de muște mari, cu trup ce sclipește ca nestematele verzi și albastre.”

Măluțul s-a identificat de mai bine de un secol cu cireșele, cărora măluțenii le-au dedicat an de an un festival în Grădina lui Matei. După 1989 s-au organizat 25 de ediții, purtând semnătura ing. Gavril Mureșan și a ziaristului T. Săsărman. Pe vremea copilăriei lui Gheorghe Săsărman, fiecare măluțan venea în Grădina lui Matei cu un coș plin de cireșe, din care gustau oaspeții.

Și spune autorul:
„Însă marele răsfăț al acelei vacanțe mă aștepta în livada lor de pe deal, unde m-a dus Ionică a doua zi; ei aveau acolo câteva zeci de cireși monumentali, împovărați de rod, iar eu n-am așteptat să fiu îndemnat de două ori ca să mă cațăr în vârful celui mai înalt dintre ei și să încep a-mi înfrupta, după pofta inimii.”

Cum Măluțul este un dar al Someșului, scăldatul și cânepa pusă la topit erau, pentru copiii de atunci, o desfătare, o bucurie imensă. Citim în Amintiri:

„Ieșeam împreună la Someș, unde femeile scoteau din apă cânepa topită și o băteau, iar o droaie de copii gălăgioși se scăldau pe lângă stivele aflate încă în râu, fixate cu pietre, și printre care se zbăteau pești amețiți de atâta canabinol. Vasilică era în elementul lui când se hârjonea cu ceilalți băieți în apa de la mal, mai puțin adâncă; îi vedeam ridicându-i pe rând pe câte unul, făcându-i vânt ca să se răstoarne într-o tumbă în unda răcoroasă și însoțindu-și pozna cu o urare mocolită, cu iz de țipuritură: «cocoș berbece, Dumnezeu să te-înece!»

Neștiind eu să înot, nu mă prea aventuram printre ei, ci mă refugiam bucuros în luntrea cea aninată de cablu și, închipuindu-mi că trag la edec, o făceam să se deplaseze de la un mal la altul, cu sau fără pasager. Dar tema de sezon predilectă era totuși cânepa: mănunchiuri de tulpini albite erau puse la uscat în șiruri lungi, rezemate de garduri pe ulițele inundate de mirosul lor inconfundabil, iar ici-colo se auzea o meliță țăcănind sacadat...”

Volumul omagial „Gheorghe Săsărman – 85” este o carte în care autorul povestește calm, cu o claritate aproape arhitecturală, așa cum remarcă în postfață Dan Culcer.

T. Săsărman