Lucian Blaga, 60 de ani de la plecare

          Anul acesta se împlinesc 60 de ani de când marele poet, filosof, dramaturg, eseist, traducător, folclorist și diplomat Lucian Blaga a plecat acolo sus printre stele și îngeri. Este doctor în filosofie al Universității din Viena, în anul 1920 își trece doctoratul pe baza tezei intitulată ,,Cultură și cunoaștere” tipărită în 1922 în traducere românească. A fost membru al Academiei Române, ales în anul 1936 și a fost familiarizat, în filosofie, cu Schopenhauer, Bergson și Kant.

          Debutează editorial în anul 1919, cu o culegere de versuri, ,,Poemele luminii” și cu un volum de notații filosofice, ,,Pietre pentru templul meu”. Poemele, la apariția în volum, au fost apreciate cu entuziasm de marele Nicolae Iorga. Urmează culegerea de poezii, în anul 1921, ,,Pașii profetului” și prima piesă de teatru, ,,misterul păgân”, ,,Zamolxe”. După 1944 transpune în românește ,,Faust” de Goethe, mai multe scrieri de Lessing și un florilegiu din lirica universală antică și modernă. Alcătuiește o antologie de poezie populară românească, elaborează lucrările, tipărite după moartea sa, ,,Gândirea românească în Transilvania în secolul XVIII”, în 1960 și ,,Experimentul și spiritul matematic”, în 1969.

          Lucian Blaga a explorat constant spiritualitatea națională arhaică, a asimilat o tehnică expresionistă prin care a marcat procesul de asimilare a valorilor folclorice și în general formarea personalității artistului. În ,,Poemele luminii” se vrea ,,săgeată” care ,,să spintece nemărginirea”, în ,,Pașii profetului”ne introduce într-un tărâm mitic, asemenea poemului dramatic ,,Zamolxe”, iar ,,În marea trcere”, 1924, înalță, în sferele lirismului, stări de conștiință, povești, datini, mituri.  ,,La cumpăna apelor”, 1933, avem o integrare în universul blagian a valorilor copilăriei, iar  ,,La porțile dorului”, 1938, vedem nostalgia ,,îndepărtatelor plaiuri” natale carpatice pe care imaginația le duce în nimburi de paradis. ,,Nebănuitele tepte” ne arată o vibrație euforică, o bucurie a regăsirii meleagurilor părintești.

          Opera dramatică a lui Lucian Blaga, egală creației lirice prin originalitate și forță artistică, atunci când nu valorifică mituri naționale, exemplu Zamolxe, Meșterul Manole, 1927, interpretează mituri universale în viziune românească, de pildă ,,Arca lui Noe”, 1944, aduce pe scenă evenimente istorice vagi, înfășurate în legendă, cum vedem în ,,Tulburarea apelor”, 1923 sau ,,Cruciada copiilor”, 1930, proiectează personalități și momente ale istoriei naționale în zarea mitului, cum vedem în ,,Avram Iancu”, 1934, ,,Anton Pann”, 1962, și în fine, explorează subconștientul, cum o face în ,,Învierea, Fapta, Daria”, 1925. În teatru Blaga folosește, mai mult decât în poezie, mijloacele expresionismului.

          În domeniul filosofiei Lucian Blaga a elaborat un sistem propriu complet, prin studii și eseuri, exemplu ,,Filosofia stilului”, sau marile ,,trilogii”, ca ,,Trilogia cunoașterii”, 1943, ,,Trilogia culturii„, 1944, ,,Trilogia valorilor”, 1946. Sistemul său filosofic este axat pe o concepție antiraționalistă, autorul având darul de a incita spiritul și de a stimula gândirea personală a cititorului. Spre final Lucian Blaga are eforturi serioase de autodepășire în plan gnoseologic și metodologic, având apropieri de gândire raționalistă, amintim aici ,,Despre conștiința filosofică”, 1947, sau ,,Aspecte antropologice”, 1948. Blaga încearcă să fundamenteze autonomia în procesul cunoașterii. Filosofia nu este o știință sau metaștiință, principala sursă a ei este nevoia continuă a omului de a avea o concepție unitară asupra Totului. O experiență ar putea să răstoarne o teorie științifică, însă nu poate răsturna niciodată o concepție despre lume. După Blaga, filosofia, prin conceptualitatea ei, tinde o înțelegere din ce în ce mai impersonală a lumii, însă arta, prin emoționalitatea ei, tinde spre o atitudine din ce în ce mai personală, în filosofie rolul principal îl are obiectul, în artă rolul principal îl are subiectul. În sistemul său filosofic vedem o tendință spre transcendență și o critică apăsată a pozitivismului și a civilizației urbane, o face de pe poziția unui romantic întârziat. Filosofia este cea mai înaltă retroacție spirituală prin care societatea se autoreglează, se perfecționează, și în final progresează.

          Dorul lui Lucian Blaga are un ecou de durată a trăirii, este un fel de abandonare de sine în brațele fanteziei, redevine o stare complexă, euforie, vrajă, natura se aprinde cu voluptate, amintirea este prezentă, dragostea nu poate fi ștearsă și până la urmă, el, dorul, plutește în atmosfera plină de lumini și mistere. Dorul, dulce tristețe, suferință mocnită a sufletului, boală inexprimabilă nevindecabilă, boală a poverilor luate cu noi spre mit. Prin dor Blaga comunică cu absolutul, este o taină în care ne înfășurăm și o suferință care nu se consumă. Aspirația și nevoia de dincolo este singura așteptare care nu are sfârșit.

          În tăria universală rămâne dorul dezbrăcat de finalitate, Blaga îl numește ,,Dorul-dor”, starea de sine și în sine. ,,Cel mai adânc din doruri/e dorul-dor,/Acela care n-are amintire/și nici speranță, dorul-dor.”

          Dorul blagian este neliniștea frumoasă a spiritului de a descoperi taina.