Lucian Blaga și Ion Barbu au împlinit 140 de ani de la naștere și 54 de ani de la moartea lor

          Ca o curiozitate, marii poeți Lucian Blaga și Ion Barbu (Dan Barbilian) s-au născut în același an, 1895 și au trecut la Domnul în același an, 1961.

          Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895 la Lancrăm județul Alba și a părăsit această lume în anul 1961, la Cluj. Ion Barbu a venit pe lume tot în anul 1895, la 19 martie, la Câmpulung-Muscel și a plecat din ea în 1961, la 11 august, la București.

          Lucia Blaga pe lângă că a fost un mare poet al românilor, a fost și dramaturg, eseist, filosof, traducător. Ion Barbu, dincolo de mare poet, și un mare matematician român. Blaga a fost fiu de preot și a urmat cursul primar la școala săsească din Sebeș-Alba, cursul secundar la ,,Liceul Andrei Șaguna” din Brașov, iar în 1914 s-a înscris la Seminarul teologic din Sibiu, pentru a nu fi înrolat în armata austro-ungară. Barbu face clasele primare și gimnaziale în provincie, urmează cursurile liceelor ,,Gh. Lazăr” și ,,Mihai Viteazul” din București și își ia bacalaureatul în 1914. În 1917 Blaga devine student al Facultății de Filosofie la Universitatea din Viena unde își trece doctoratul în 1920 pe baza tezei ,,Cultură și cunoaștere”, tipărită în 1922 în traducere românească. Barbilian se înscrie ca student la secția de matematică a Facultății de Științe din București, însă întrerupe studiile din cauza războiului, un timp fiind cantonat pe Prut  ca elev al Școlii de  Geniu. Își ia licența în matematică în 1921. Se duce în Germania, la Gottingen, împreună cu Tudor Vianu, apoi la Berlin unde îl întâlnește pe Al. A. Philippide. Din 1924 este profesor de matematică la Giurgiu și București ocupând, paralel, și un post de asistent universitar. Își trece doctoratul în matematică în 1929 cu teza ,,Reprezentări canonice ale adunării funcțiilor hipereliptice.”

          Blaga nu reușește să obțină o docență la Universitatea din Cluj și activează în presă până în 1926 când se consacră carierei diplomatice fiind atașat de presă pe lângă legațiile României din Varșovia, Praga, Berna, este secretar de presă apoi consilier la legația română din Viena, ambasador și ministru plenipotențiar al României la Lisabona, astfel Blaga petrece timp de doisprezece ani în afara hotarelor țării sale. În 1936 este ales membru al Academiei iar în 1938 este numit profesor la Universitatea din Cluj unde i se încredințează catedra de ,,Filosofia culturii”, special creată. Din 1949 în condițiile noii ordini comuniste abia primește un post în cadrul filialei clujene a Academiei și la Biblioteca universitară.

          Dan Barbilian ocupă prin concurs un post de conferențiar la Facultatea de Științe, secția de matematică a Universității din București în 1932. Se ocupă de fundamentarea axiomatică a geometriei, de studiul cunoscutelor ,,Spații Barbilian”, se duce la congrese de matematică fiind invitat la universitățile din Gottingen, Viena, pentru a ține prelegeri și conferințe. În 1942 este numit profesor.

          Lucian Blaga debutează în 1910 în ziarul ,,Tribuna” din Arad, aici publică două poezii. Nu este mulțumit de scisul său, renunță momentan să mai scrie versuri și se dedică lecturilor filosofice. Încă din liceu este familiarizat cu Schopenhauer, Kant, Bergson. Din 1914 începe să colaboreze la ,,Românul” din Arad, ,,Pagini literare” din Arad, ,,Gazeta Transilvaniei” din Brașov, ,,Convorbiri literare” din București, scrie aforisme, articole și studii filosofice. Revine la poezie în timpul primului război mondial fără să abandoneze filosofia, iar în 1919 debutează editorial cu o culegere de versuri ,,Poemele luminii” și cu un volum de notații filosofice ,,Pietre pentru templul meu” apărute inițial într-un ziar, ,,Glasul Bucovinei”, cu o prezentare elogioasă a marelui lingvist Sextil Pușcariu, poemele lui Blaga fiind primite cu entuziasm, la apariția în volum, de către Nicolae Iorga.

          Dan Barbilian publică poezie la ,,Contemporanul, Revista nouă, Viața literară” și semnează articole critice în ,,Ideea europeană, Ultima oră, Vremea”. În 1930 apare volumul ,,Joc secund”, bine primit de critica literară. După 1942 când este numit profesor, scrie sporadic poezie, în 1956 îi apare ultimul poem, ,,Bălcescu trăind”. Poezia barbiliană, aparent controversată, nu presupune totuși interpretări divergente, poate și datorită exegezei lui Tudor Vianu, până astăzi rămasă ca un punct de plecare și de referință pentru orice încercare critică. Vianu a argumentat divizarea operei în trei etape distincte ca manieră. Poemele de la ,,Sburătorul” ar constitui o primă ipostază poetică, văzută încă de E. Lovinescu prin ,,formă parnasiană, de factură largă, cu strofe ca arcuri puternice de granit.” Nu este încă categorică apropierea de parnasianism, ceea ce îl apropie de acesta sunt niște principii, iar ceea ce îl desparte se oprește în laturile definitorii ale acestei poezii de început, vedem aici multă atracție pentru sonet, o viziune spațială, interes pentru refacerea contururilor, motivele istorice, arheologice și legendare sunt chemate de o ,,inspirație savantă și impersonală.” După Lovinescu, totuși dominantă este zbaterea subiacentă, ,,multipla aparență și veșnica schimbare.” Barbilian descoperă voluptuos viziunea unei Grecii dyonisiace, Elada lui Nietzsche. Avem aici o energie a versurilor bântuite de neliniști, de doruri, de extaze, crispări și imense hohotiri. Scriitura este patetică, ritmul retoric, exaltat, care surprinde spectacolul fabulos al mișcării materiei, duce în uitare maiestatea aparentă și recea solemnitate. La fel ca parnasianismul din etapa anterioară, modul epic și pitoresc se află doar la suprafața versurilor din ciclul ,,balcanic și oriental.” Primul lui moment este poemul ,,După melci”, din 1921. Este o istorie cu un copil și un melc care, începător într-un descântec îngheață sub prima ninsoare. Lirismul exaltă din sentimentul de compasiune familiară cu natura, de candoarea naivității infantile, din vraja descântecului cu inflexiuni magice, iar bocetul de la sfârșit are un tulburător farmec amestecat cu inocență și tristețe, oricum este un limbaj insolit, cu sonorități onomatopeice. Este la Barbilian un balcanism care configurează în câteva poeme un univers mitic de permanentă originalitate, avem un pitoresc oriental cu leneviri turcești, este ascuns lirismul sublimat într-o lume fabuloasă. ,,Isarlîk” începe ca un basm pur, iar viața cetății imaginare așezată la ,,mijloc de Rău și Bun” ni se dezvăluie ca un nostalgic umor.

          În 1921 lui Lucian Blaga îi apare culegerea de poezii ,,Pașii profetului”, în acest an apare și prima piesă de teatru, ,,misterul păgân”, Zamolxe. Cam în fiecare an Blaga publică câte o carte și de la un timp începe să și traducă. În anii celui de-al doilea război mondial îi apar în reviste tălmăciri din lirica popoarelor africane și asiatice. După 1944 transpune în românește ,,Faust” de Goethe, unele scrieri de Lessing, duce la tipar un florilegiu din lirica universală antică și modernă, de asemenea face o antologie de poezie populară românească. După 1944 Blaga scrie mult, printre altele elaborează lucrările tipărite după moartea sa, ,,Gândirea românească în Transilvania în secolul XVIII” (1966) și ,,Experimentul și spiritul matematic” (1969). Cultura vastă a lui Blaga, asimilarea în special a unor tehnici expresioniste a marcat un proces de asimilare a valorilor folclorice. În ,,Poeme ale luminii” poetul se vrea ,,săgeată” care ,,să spintece nemărginirea”. În ,,Pașii profetului” poetul ne introduce, asemenea poemului dramatic Zamolxe, într-un tărâm mitic, pământ al fecundității locuit de oameni crescuți din lutul fremătător. ,,În marea trecere”(1924) însumează poeme răscolite de stări interioare seismice, mărturii de o singulară tonalitate dramatică ale neputinței de a concilia antinomii declarate în străfundurile alcătuirii sufletești. ,,Lauda somnului”(1929) ridică în sferele marelui lirism stări de conștiință suscitate de duhul autohton întruchipat în creația anonimă, datini, povești, mituri. Poemele din această culegere precum și cele cuprinse în ,,La cumpăna apelor”(1933) integrează universului liric blagian valorile copilăriei atât cele individuale cât, mai ales, ale celei colective. ,,La curțile dorului”(1938) este traversată de nostalgia ,,îndepărtatelor plaiuri” natale carpatice pe care închipuirea le învăluie în nimburi de paradis. În ,,Nebănuitele trepte”(1943) avem, dimpotrivă, vibrația euforică, bucuria regăsirii meleagurilor părintești.

          Dan Barbilian, în ,,Domnișoara Hus” tratează un personaj din lumea ,,crailor” lui Mateiu I. Caragiale, povestea curtezanei nebune se colorează tragic împinsă în fantastic de misterioasele chemări ale descântecului în stele. ,,Riga Crypto și lapona Enigel” este o baladă spusă de un menestrel în versuri de ingenuă melodică populară, este creată o originalitate pe o temă eminesciană. De sub schema epică se desprinde un lirism dramatic cu sugestii profunde.

          Opera dramatică a lui Lucian Blaga, când nu valorifică mituri naționale, ex. ,,Zamolxe, Meșterul Manole” (1927), interpretează mituri universale din perspectivă românească, de ex. ,,Arca lui Noe”(1944), convertește scenic evenimente vag istorice învăluite în cețuri de legendă, avem aici ,,Tulburarea apelor”, 1923, ,,Cruciada copiilor”, 1930, proiectează momente și personalități ale istoriei naționale în zona mitului, ex. ,,Avram Iancu”, 1934, ,,Anton Pann”, 1962, sau în sfârșit, explorează subconștientul, ex. ,,Daria, Învierea, Fapta”, 1925. Blaga pune în contribuție mai mult decât în poezie mijloacele expresionismului, scriitorul rămâne și în teatru un liric vizionar, creator de personaje-idei și situații-metafore. În filosofie Blaga a elaborat un sistem propriu complet schițat în studii și eseuri ca ,,Filosofia stilului”, 1924, ,,Fețele unui veac”, 1926, ,,Daimonion”, 1930, cristalizat cu lucrările de după 1930 care vor alcătui marile ,,trilogii”, ,,Trilogia cunoașterii”, 1944, ,,Trilogia valorilor”, 1946. Sistemul acesta filosofic este bazat pe o concepție antiraționalistă și propune o cale nouă de abordare a marilor probleme gnoseologice și de creație culturală. Opera filosofică a lui Blaga se impune prin intuiții profunde, prin observații de mare finețe asupra stilurilor diverselor culturi, prin strălucirea caracterizărilor făcute unor opere de artă, prin măiestria expresiei și-n special prin darul de a incita spiritul, de a stimula gândirea personală a cititorului. Scrierile mai noi ale filosofului, ,,Despre conștiința filosofică”, 1947, ,,Aspecte antropologice”, 1948, atestă eforturi de autodepășire în plan gnoseologic și metodologic cu sensibile apropieri de gândirea raționalistă.

          ,,Ciclul ermetic” caracterizează cel mai mult poetica barbiană îndatorată lui Mallarme și Valery. Poezia este o pură răsfrângere a lumii în oglindă, o negare a materialității, rezultat al travaliului lucid, ea amintește de geometrie. ,,Oul dogmatic” propune un simbol cosmogonic iar ,,Ritmuri pentru nunțile necesare” este un spectacol excentric care accentuează marea aventură a cunoașterii în care ultima fază, ,,roata Soarelui” este aceea a poeziei.

          Lucian Blaga a fost un statornic colaborator la ,,Gândirea”, această revistă prestigioasă fiind mai mult opera lui Blaga decât a lui Nichifor Crainic, după unii critici literari. Blaga este un poet filosofic care se exprimă prin intermediul metaforei, poetul, ca și filosoful, se află încă de la început în orizontul misterului. ,,Eu nu strivesc corola de minuniu a lumii/și nu ucid/cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”Nimicul ascunde ,,o sete de lume și soare”, de păcate, doruri, patimi și avânturi. În ,,Pașii profetului” Blaga convertește în poezie mitul, ,,În marea trecere” limbajul devine oracular, ascunzând o misterioasă jale provocată de ideea morții, este o tristețe metafizică, Dumnezeu se închide în cer ,,ca într-un coșciug”și psalmistul se tânguie, ,,Cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin?” În ,,Lauda somnului”se accentuează tristețea metafizică de a trăi îm contingent, ,,oh, nici o minune nu se-mplinește”, ,,La cumpăna apelor”arată momentul de răscruce dintre viață și moarte, iar în ,,Nebănuitele trepte” avem o amintire în ziua de naștere a satului natal Lancrăm, ,,sat de lacrimi fără leac”, aici poetul scrie amar, ,,sat al meu ce porți în nume/sunetele lacrimei”. Întâlnim în poezia lui Blaga o tăcere a cuvântului nespus, inefabil. Viața la Blaga are un sens profund, adânc, pentru că întrerupe eternitatea. ,,Viața mea!/O clipă de-ar fi fost să ție,/Am întrerupt cu ea/O veșnicie.” Teatrul lui Blaga explodează în tehnică expresionistă miturile locale, Zamolxe, profetul Marelui Orb, retras într-o peșteră, este acuzat de erezie de un mag, spirit practic, voind un Dumnezeu palpabil. Filosofia lui Blaga este o mitozofie, Demiurgul său este Marele Anonim cu vocația creației de tonuri perfecte, omul există în orizontul misterului într-un regim de minus-cunoaștere cu năzuința de a-și revela acest mister prin plăsmuiri de natură mitică, religioasă, metafizică, artistică, științifică și astfel spațiul nostru spiritual este ondulat, asemenea unui ritm trohaic determinat de plai, compus din deal-vale, un fel de spațiu mioritic încă insuficient argumentat de către filosof.

          Ion Barbu, altfel zis Dan Barbilian, nu are toate poeziile sale în stil parnasian care privesc universul exterior impasibil, are poezii care poartă mărturisirea unui gând propriu  care merg chiar până la romantismul tiradei, în ,,Dionisiacă”, Barbilian îl anticipează pe Lucian Blaga din ,,Pașii profetului”. ,,O, voi, înfiorate noroade, la pământ,/Zdrobiți centura ființei, topiți-vă cu glia/Iar peste lutul umed și trupul vostru frânt/Enorm și furtunatic să freamăte Orgia!” Peste puțin timp Barbilian nu se va mai recunoaște în aceste versuri, nici măcar în fascinantul poem ,,După melci”, în care manierismul ,,alchimia limbii” și ,,arta combinatorie ezoterică” încep să se vadă la orizont. Barbilian face apel la descântec și bocet, imaginând un copil atras de miracolul vieții trezite la magica chemare înainte de vreme și compune un poem de o mare candoare, capodopereă pe tema inocenței și a fragilității. În această direcție Barbilian va fi concurat de T. Arghezi însă, în 1927 Barbilian se delimitează de poetica lui Arghezi. În primul ciclu al volumului ,,Joc secund”, majoritatea poeziilor pun cititorul în dificultate prin limbaj și prin ceea ce se comunică. Barbilian este un poet ermetic, de substanță și nu numai prin cuvinte, cu viziunea unei lumi posibile din perspectiva unității. În ,,Timbru” Barbilian atribuie capacitatea de a cânta nu doar instrumentelor muzicale, imperfecte, ci și obiectelor, elementelor, spețelor, trebuie doar să nimerești expresia. ,,Riga Crypto și lapona Enigel” nu are nici o tangență cu ,,Liceafărul” lui Eminescu, la Luceafăr întâlnim o antinomie, voință-conștiință, instinct-rațiune, pe când la Barbilian sunt două ipostaze complementare, Crypto simbolizează  latența obscură, fricoasă de manifestare, iar Enigel, înțelepciunea atotcuprinzătoare, așadar la Barbilian geniul este femeie, lucru imposibil în filosofia lui Schopenhauer și a lui Eminescu. ,,Oul dogmatic” reprezintă un simbol al nașterii universului după un mit egiptean, totodată el este ,,palat de nuntă și cavou”, pentru că dă naștere și vieții și morții, dacă nu-l lăsăm în ,,pacea” lui inițială sub regimul increatului. ,,Că vinovat e tot făcutul/Și sfânt doar nunta, începutul.” ,,Domnișoara Hus”apelează la sursele fabulosului magic și tratează despre o femeie-liliac conjurând stelele cu pumnul-mosor pentru a-și întoarce înapoi iubitul devenit strigoi.

          Fenomenul artistic barbilian a luat startul în punctul de interferență al poeziei cu matematica. G. Călinescu spune că există la Barbu un ermetism al poeziilor sale pentru că se axează pe simboluri, cel din ,,Joc secund” este un ermetism de ,,dificultate filologică”, ținând de o sintaxă poetică dificilă.

                             Dan Popescu