Floare – de – colț

A vorbi despre Emil Bălăi înseamnă a evoca o personalitate polivalentă, în care se contopesc, deopotri­vă, dascălul de vocație care a slujit învățământul peste patru decenii, poetul, eseis­tul și criticul literar, gazetarul, publicistul, lingvistul, mono­graful satului cu o activitate deosebit de fructuoasă.

Exegeți în mare nu­măr ai poeziei și personalității sale au scris elogios despre activitatea sa, descoperind la el o creație poetică de idei, rod al unui poet talentat și consacrat. Așa cum a sub­liniat Mircea Daroși „Poezia lui Emil Bălăi este încărcată de mesaje, are o muzicali­tate discretă, dă vibrații cu­vintelor, se armonizează cu trăirile sale. Profesorul Emil Bălăi este un om de aleasă cultură, iar cărțile sale sunt adevărate bijuterii spirituale, care merită să fie așezate pe raftul sufletesc al oricărui cititor.”.

Subscriem și noi din plin acestor afirmații. Lecturând această antologie aniversară ne-am convins că Emil Bălăi este un poet matur, care gândește luminos și scrie inspirat. Poezia lui este una reflesivă, cu respirație filozofică, iar capacitatea lui de a reda esențialul este certă. În creația sa poetul învestește multă sensibilitate, o sinceritate debordantă, o mare încărcătură ideatică, la care se adaugă capacitatea lui de a se destăinui nud asupra modului în care își revarsă întreg aleanul său sufletesc.

Vorbind de creația lui Emil Bălăi, așezată pe un fond bogat de idei, constatăm că în unele poeme dezbate probleme existențiale, iar asupra lor poetul reflectează și filozofează căci poezia lui este una de confesiune: „Dar gândul mi-e liber și nu mi-l închin,/ Nici unor infami, nici unui destin,/ Să mă învdoiesc de orice, iată, îmi e de ajuns,/ Să nu cumpăr de-a gata la întrebare răspuns.” („Să nu mă cutremur”); „Până să devenim amintire,/ Semne și rosturi ne țin,/ În echilibrul subțire,/ Între bucurie și chin.” („Aerul tare al vinovăției”).

Poetul este cuprins de nostalgia după lumea pură și fascinantă a satului. Este prezentă rememorarea anilor copilăriei, a „amintirilor potolite”: „Ne credem copii și râdem de ploi,/ De anii ce curg strecurați în nisipuri,/ De amintiri potolite în viața de-apoi,/ Zămislind dintre bezne năstrujnice chipuri.”). („Plouă în munți”).

Este complexă meditația poetului axată și pe ideea timpului care nu se întoarce, pe sentimentul rădăcinilor înfipte în arhaicitatea satului: „A fost odată o cetate .../ Spun cărțile despre cei vechi,/ Dar glasul lor mi-l poartă încă,/ Strunele ierbii în urechi./ Și or rămâne cât Ineul/ Copiii din copii aici,/ Cu ochiul în grâne și în soare,/ Cu inima înspre bunici.” („Rodna Veche”).

Dragostea, temă generalizată în literatura noastră, este tratată ca patimă erotică, cu avatarurile ei: „Iubito, amară-i acum orice șoaptă,/ .../ Amară e steaua sub care stătum -/ Prelinsă în streșini, amară, înnoaptă/ Sub cetina părului neagră, de scrum.” („Cerc”). Dra­gostei poetul îi dă sens, dar mai ales speranță și izbândă: „Îmi veneai ca o lumină,/ Din de dincolo de moarte.../ Te simțeam ca pe-o tărie,/ Smulsă pietrei în pustii -/ Punctul zero al tăcerii/ Bântuită de vedenii./ Făimă îmi erai ... și chivot/ Al credințelor depline .../ Nu-mi mai încăpeam în suflet/ Plin cât îmi eram de tine.” („Din de dincolo”).

Poemele lui Emil Bălăi sunt pline de originalitate chiar când în acestea se tratea­ză teme de circulație largă precum împărtășirea credinței evlavioase, cu puritatea ei. În aceste poezii discursul poetic al autorului devine unul liturgic: „Că m-ai lăsat dintre oșteni/ Să ostenesc în slujba ta,/ Să strâng mireasma de pe măguri/ Și stropul de lumină grea/ Ca necuprinsul ce-l cuprind/ În scoica inimii bolnavă,/ Stea firavă să Îți aprind/ În catedrala nopții – slavă!” („Liturgică”); „Pură lumina învierii,/ S-o port în ochi, din deal în deal,/ Ninsoare de petale albe/ Iisus plutind peste Ardeal.” („Înviere”).

În unele poeme versurile sunt profunde, declarative, revărsând influențe romantice, iar metafora are efect: „Câți ani or mai fi, domnișoară,/ Din toamna aceea frumoasă,/ Când aurul miza cu frunze,/ Când frunza scria cu mătase?/ Câți ani să mai fie, iubito,/ Dn toamna aceea de jar/ Când mierea ștergea din privire,/ Grăbit al secundei tipar?” („Câtă vreme”).

Ideea morții este o obsesie a poetului asupra căreia meditează în versuri bine realizate artistic: „Semne sunt în orice parte,/ Ce mă însoțesc spre moarte./ Frunza ce se stinge-n nuc./ Mă-mboldește să mă duc,/ Mă-nfioară umbre, șoapte,/ Tu, tot zi ești, de-s eu noapte ...” („Istov în sacru”).

În creația poetică a lui Emil Bălăi descoperim și poezii manifest, autorul fiind și poet de atitudine. În opinia sa politica de tranziție a urmat cărări rătăcite în care domnește impos­tura: „De-aș visa și eu ceva,/ Mă încaleci, mă dobori,/ Brav partid de impostori,/ Bastion de mucava!” („Partidului – stat”).

Frământările vieții este o altă temă de meditație pentru poet: „Am mai câștigat și azi o în­frângere/ Și izbăviți,/ Ne-am spălat ochii de beznă,/ Cu durerea din stele/ Ne-am împăcat/ Dușmanul din suflet/ Și cutezând-șovăind,/ Am tras peste patimi și ură,/ Zăvoarele grele ...” („Izbânda de fiece zi”). Sunt fascinante versurile în care „întâia lumină” este o apoteoză adusă poetului; „El, numai el, cunoaște în urmă/ Cărarea spre dumnezeiasca lumină,/ Întâia lumină a lumii!” („Întâia lumină”).

Poetul este un suflet blând, dar de mare complexitate în plan psihologic, și drept urmare, în poezie este când liniștit, când optimist, când melancolic, când pesimist: „Să ma­cin în mine încercări, bucurii,/ Alături de cei duși ori de prietenii vii./ Mi-e prieten ori chiar dușmănos și viclean -/ Știindu-mi-l slobod doar atât mi-e alean./ Nici clipa când scriu, când șovăiala mă scuză,/ Nici în ora de-apoi, la judecata din urmă.” („Să nu mă cutremur”).

Este limpede că poetul își desfășoară lirismul pe planuri multiple, cu multe schim­bări de ton; „Dar nu te-ngrozi că ne soarbe blestemul:/ Aurora ne cere, ispita-i Edemul .../ E prețul iubirii al celei dintâi!/ Înduplecă, îngerul, să poți să rămâi,/ De râd morții tineri de spaima din noi,/ Ne soarbe vârtejul dăinuirii de-apoi.” („Vârtejul dăinuirii”).

Locul pe care Emil Bălăi îl ocupă în poezia contemporană, poetul și l-a autofixat prin volumele sale de versuri ”Cântece de început”, „Măiastră”, „Pe întinsele ape”, „Peste mâine”, „Lacrimi și aripi” și altele.