Poetul sonetelor

Când l-am cunoscut, cu ani buni în urmă, pe poetul Ioan Borşa , atât statura sa cât şi expresia fizionomiei sale, exprimau pentru mine un fel de linişte clasică. Deşi nu prea citisem până atunci versuri din creaţia lui, conchideam în sinea mea , că acest poet nu zburdă în poeziile lui în maniera vesificaţiilor moderne, ci el este un ,,respectuos” al construcţiilor prozodice clasice. Aşa şi este. Iar dacă este vorba de specia poetică pe care a preferat-o Ion Borşa, sonetul, aceasta confirmă încă o dată structura fundamental clasică a personalităţii sale.

Intuiţiile mele despre poetul Ioan Borşa mi s-au adeverit lecturând volumul său de versuri ,,Virtuali în infinit” (Editura ,,Karuna”, Bistriţa, 2008).

Ioan Borşa este un romantic, un visător care ,,citeşte” lumea din jurul său pentru a se cunoaşte mai bine pe sine: ,,Vino noapte, vino, să mai pot renaşte/Gândul melancolic, visul să mi-l sting/ Să citesc prin stele, să mă pot cunoaşte.”(,,Noaptea”). Poetului îi plac gesturile mari încărcate cu o anume teatralitate antică: ,, Şi cuget iar la universul cuprins în larga lui măsură/ Şi-atât de simplă-mi pare clipa ce o trăiesc mereu fugară/ Născută din nemărginirea ce mai aşteaptă un răspuns”(,,Cugetare”).

Scepticismul eminescian din ,,Scrisoarea I”, referitor la destinul omenirii (,,Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.../Peste toate o lopată de ţărână se depune”) se combină la Ioan Borşa cu note ironice: ,Istoria-i o joacă de-a mersul la culcare/Deşi-i o tragedie ce n-a mai fost jucată/În care nebunia nu-i scrisă-n inventare.”(,,Sonetul nebuniei”). Chemări înalte îl bântuie pe poet: ,,Mă poartă prin haos miresme dorind” (,,Destăinuire”). Doar ,,umbra” argheziană a teluricului încearcă să-i răpească ,,zborul” (,,Sonetul umbrei”). La pupitrul nopţii el visează să fie chemat spre o altă lume: ,,Dar nopţile-s sfinte, iar cerul aprins/ Îmi soarbe privirea cu-a lui necuprins/ Şi-adâncu-i în taină mă cheamă”(,,Destăinuire”).

Ioan Borşa preferă însă mai mult să accentueze în lirica sa ,,dimensiunea morală a fiinţei”(Nicolae Băciuţ). Poetul constată că trăieşte un timp în care minciuna este luată drept adevăr (,,Minciuna”), Baraba este liber şi ,,Isus din nou condamnat”(,,Rugă”), modelele au dispărut, prostul gust tronează, se renunţă la tradiţii (,,Tradiţii”). Accentele satirice din unele poezii, amintesc de partea a II-a a ,,Scrisorii III” a lui Mihai Eminescu: ,,Şi mă întreb de unde s-a născut/ Atâta pleavă şi noroi în ţară”(,,Pericol social”).

Se ajunge la pamflet: ,,Iar de popor pe nimeni nu-l mai doare”(,,Sonet ghicitoare”). Se dedică poezii lui Eminescu, lui Coşbuc, Unirii din 1918. Chiar şi viaţa trebuie să fie o construcţie perfectă: ,,Nici viaţa n-are farmec fără rimă”(,,Regăsirea poeziei”). Cu naivitatea idealistului el continuă să creadă în poezie, în necesitatea ei în viaţa noastră: ,,Prea bine ştiu că-n lume nu se poate/ Trăi fără sublima poezie”(,,Regăsirea poeziei”). Ea îl transformă pe cel care o creează, îi oferă şansa apropierii de veşnicie. ,,De când vă scriu a mai trecut o clipă/ Nu mai sunt cel ce-a început să scrie/...Trăiesc real o mică veşnicie.”(,,Virtuali la infinit”).Poezia este pentru Ioan Borşa şi un răspuns posibil la întrebările timpului: ,,Iar timpul mi se cerne în oase şi cuvinte”(,,Visare”). Ea propune o alegere triplă: ,,Acest cuvânt e timpul, e viaţă sau ejoc”(,,Cuvântul care zideşte”). Poetul şi-o asumă şi trăieşte intens ,,mica veşnicie”, cu bucurie.