Realul erectil, anturajul ironic-grațios și alte „încropiri” antinomice în poemul Luminiței Zaharia

            Uneori, volumele de poezie bună îmi sugerează imaginea unui tablou magic mișcător, carevasăzică plutind decisiv în vastitatea albastră a cerului. Există un dincolo dar și un dincoace la fel de valabile, ca dublă reflectare, într-o lectură a hermeneutului ghiduș. Raportul poet-lume păstrează, însă, netulburată, într-o vigilență a anticonvenționalului, vocația urmăririi  sensului umanului. Dar: semiologia senzaționalului invocă un transcendental-aventură, nu se întâmplă alte molipsiri în afara unei tensiuni dialectice care, o dată cu ștecherul de-semnificării introdus în priza tuturor fanteziilor culturale din lumea noastră (de trei ori) nebună, deschide vederii interioare revelația unor alte mereu inedite răscumpărări ale omului. Între acestea, entuziasmul iluminării devine o narațiune secundă a explorării eului liric precum o extraordinară experiență catafatică. Sleeping beauty sau Bărbații preferă ciorbele (Dej, Editura Neuma, 2025, 106 p.; cum se vede, editura s-a îndepărtat de Cluj-Napoca, de la Apahida la Dej), noua carte a Luminiței Zaharia este una a realului sub dicteu, episod de forfotă existențială în care fermentul timpului rămâne doar o reprezentare a recapitulării lumii „pe dinafară”, o distincție a măsurabilului ca disimulare a acelor „stârniri divinatorii”, cum le-ar numi Merimée, investind o firească înzestrare metafizică în ludismele compoziție/de-compoziție.

            Versurile se răsfiră molcom, strat după strat, viața cu zbuciumările ei e lizibilă între o volută șăgalnic-ironică și licoarea paradigmaticei inspirații care dă artei ghes („sunt un hodoronc/ mă arunc în curțile oamenilor când/se așteaptă mai puțin/desigur, să le plivesc grădina/am un pact unilateral cu lumina/eu o venerez/(doar sunt floarea soarelui cuminte!)/ea mă lasă în pace/știe că am șapte cojoace”), registrul liric are sensuri adânci mai cu seamă când fandările diafane ale eului auctorial (hum!) indică un soi de „pișicher” dedat cu hermeneutica dantelăriilor sofianistice. Un fel de tabule convenționale (tabula rasa fi-va concupiscența, cine escaladează puntea, completează compoziția oracolului, iubirea fiind componenta paradiziacă) consacră digresiuni ale jocului, animație (emanație, divagație) în largi conteste de magie a desfătării spiritului. Corespondențe de structură exhibă voința șocurilor cu ultrascurte într-o baie a miracolului dintr-o mantră mai „zgomotoasă” decât larma lumii, proba rectangularului marchează un ritual derutant, eul se trezește din „mahmureala” canonului și, în fanta unui temporal denegat, găurile negre sunt pregătite să suporte un „limbaj necunoscut”: „eu nu sunt soft când plâng ades sub pernă/visând o iubire sublimă eternă//voi îmi căutați ne-ncetat antonimul perfect/cum ar fi hard, hard core sau/homo sapiens bățos erect/fiindcă prin opoziție lucrurile ar căpăta sens/dar nu așa stă treaba-n univers//eu nu sunt soft chiar dacă râd cuminte/sub biciul iubirii scoasă inept/din minte/eu nu sunt soft dacă îmi cer iertare/în numele călăilor mei/dacă mixez miere cu spirt și sare/când grecii vin în dar cu funigei//nu sunt un soft nou inventat de tine/într-un limbaj necunoscut/ce dacă m-ai implementat deja/în jocuri video de mucava//de parc-aș fi ușoară/la văzut//eu nu sunt soft/acesta e un moft/în altă viață-am fost chiar Lara Croft”. (eu nu sunt moft, p. 67).

            Terapia pe care o insuflă poezia colportează rețetare și mesaje secrete, revelațiile relaționează cu duhul intimității, lirica Luminiței Zaharia având gnoza ei altoită pe vraja cuvântului dezghiocând ingredientul secret (titlul excelentissim-ului poem), forjând actul amoros real, ori duplicând nada funestului, atunci când mai degrabă un tors și un în-tors aruncă paradisului perspectiva celor două „inele” ale primejdiilor. Poemul este, altminteri, nemărginire cosmică („fiindcă așa stau lucrurile/în noua ordine mondială/fiindcă ața se taie craca/de sub supraevaluatul progres”), trupurile sunt „rodul” emanației energetice („am trecut la astre/m-am împodobit cu inelele lui Saturn/am făcut dragoste/cu omul din lună/apoi am explorat lumile de dincolo de văz/de telescoape de imaginar//acum încerc să mă folosesc de alunecosul timp/pedepsiți-mă cu o oglindă”), iar ființa – depozitara sentimentelor modulate la fel de eretic. În miezul acestor „pervertiri” ale eului liric, controlate cu o neîntreruptă contemplare estetică, de-compoziția edificiului liric prin punctele decisive ale „conspirației humorale” devine operațiunea amplelor perorații pretins-destinale, triada jargon-fandosire-vanitate „explodând” mai ales „antidepresiv”. Dar poeta nu e pozeurul sofisticat ci stăpâna nepotolită a versului: „întreaga mea viață a fost o depresie în lesă/chiar dacă ei mă strigau poetesă//mereu în energy saving mode/în antreu/în așteptare/(obiectul așteptării/se pierduse de mult)//mâzgălitor de hârtie întors cu cheița/primind like-uri de milă/mamut mumificat/struțo-cămilă/și, mai ales, umbră de sfânt corupt//ultima șansă se-ntrevede totuși/vă avertizez/lesa astăzi s-a rupt”. (depresie în lesă, p. 14).

            Croșeta metafizică funcționează speculativ. Discursul vrea să re-așeze lucrurile în imaginea solemnă în care le așezase imaginarul înainte de sublimarea poziției față cu lumea. Astfel că nici ifosul nu poate decât „stagna” în ipostaza lui ego cogito, excerptele bogăției erosului „sprințar” („m-am îndopat atunci cu vitamine/m-am deconectat de la aparatele realității/și am fugit în gând cu tine/dragostea mea/am riscat, desigur, totul/altfel cum să-mi câștig/dreptul ăsta de lux la singurătate/altfel cum să pot trăi pe o stea/acum sunt bine sănătoasă mulțumesc/mă călesc în continuare/repetând fără să respir te iubesc/și foaie verde trandafir domnesc/la refren//în spate numai garduri dărâmate/în față un tren”) obnubilează realul erectil, mimând curiozitatea searbădă. Până și dezgustul de lume e un „semn” de orbire a vigilentului edificator, poemul acestui spectacol cinic de digresiune fantazată în răspăr, mereu cu trimitere la focul pasional, are convergențele în iconoclastiile șubredului jurământ. Greața filosofardă operează vaticinar, anostul va primi izbitura fatală, turpitudinea e ciorba fără gust: dar mai cu seamă confortului acestui demers i se trage dintr-o plesnitură de cogitație carteziană iar speranța nu mai vine inopinat. Din aceste „încropiri” antinomice, seninătate și purulență saturnină, laolaltă bunătate și răutate, melancolie frenetică și disperare, poemul Luminiței Zaharia aduce elan epistemic, sub același anturaj ironic-grațios dar destupat dintr-o dată cu una sau mai multe pocnituri elogioase. Relevanță rafinată, fundamentul ontic al acestei lirici pulsează constant eului frenezii asamblate într-o exuberanță de „vino-ncoa” dar „n-am cuvinte”: „cum să te leg iubire în poem/de data asta nu posed rețete/nu merge cu figuri de stil convocate/la o combinatorică a perfecțiunii/cu potriviri geniale de timpuri în verb/și alte trucuri poeticești//lucrurile nu alunecă uimitor/din unul în altul și așa mai departe/întru încântarea cititorilor aplaudaci/culorile tale nu stau cuminți/sub peneluri fie ele chiar magice//pe atomii tăi îi doare-n cot/de potențiale nemaipomenite îmbinări/nobelul pullitzerul coronița de miss univers/sunt cascadorii râsului/fata morgana o țărăncuță fără carte//eu plâng de ciudă/(ah și oh și vai)/nu voi reuși niciodată/nici măcar într-o rimă simplă să te prind/tu nu te dai aritmico legată/dar dacă asta e de bine?”. (cum să te leg, p. 93).

            Noua carte re-amintește sinceritatea cu care autorul român de poezie știe să transforme locul marginal mai întâi în imperativ propedeutic pentru ca apoi salvarea speciei să devină stil de viață. Poezia-viață este complementul centripet în scrisul Luminiței Zaharia, când grația nepătrunsului voluptuos îmbie.

            Ionel BOTA