Trapa universului infernal și arhetipul Marelui Cuvânt. Gela Enea și noua sa carte de poeme

            Gusturi autentice de autocontemplare narcisiacă, iscată dintr-un senzor mai degrabă fenomenologic, are în continuare poezia Gelei Enea. Paradigma timpului eludează, afectat și nu reprobativ, varii „formule” de agonizări ale realului, imaginarul formulei ironist-grațioase din primele-i cărți atinge hiperbola freneziilor contemplării („e mare prostie/să-ți pierzi prima lume care ți s-a dat/pentru că de fapt/ea rămâne singura/seara așez pe aceeași pernă cu mine un copil/stăm de vorbă plângem împreună/e mai multă putere în doi”), iar jocurile din intimitatea „calității” lor umane se regăsesc și în recenta carte, bilingvă, Butonul de panică, Versuri cu eresuri/El botón de panico, Versos adversos (traducere în limba spaniolă de Laura Cătălina Dragomir, Apahida, Editura Neuma, 2023, 138 p., ilustrații de Lucian Irimescu). E o nouă „cale de înălțare prin poezie”, cum notează Gabriela Gheorghișor în cuvântul de escortă, eul liric transformă bucurii simple în paradis al metaforelor „bine temperate”, dispoziții imaculat afective în impecabil cogito, tragicul mai mult sau mai puțin aforistic în poem al ciudatelor dez-vrăjiri. Poeta noastră „evacuează” din complenta circumstanței formale tot ceea ce ar obliga imersiunile convenționalului (chiar prin căutarea unor titluri-șoc precum între două coperți aud cum crapă inima sylviei plath sau în ziua când vissarionovici a murit și nu prea) și discursul dobândește o demnitate așa-zicând totemică, de ne-convertit. Din interiorul măștii auctoriale se gestionează destinul, la urma-urmelor într-o recurență de anamneze ale sinelui, când masca și rolul re-scriu regulile jocului. Registrul liric, însă, nu cade în capcana hedonismului vieții, doar că retragerea din mit dezvoltă naturalul inchizitorial în căutarea istoriei venerabile și atât de recente pentru a „supraviețui”: „văd totul/apa tulbure/pluta în derivă/burta verzuie a amfibiei/pliscul/înghițitura/martorii/își parchează sentimentele/cu schimbătorul de viteze al orei blocat/creează atmosferă/între lumea lui A și lumea lui Z/valuri=spume/martorii/dau anunțuri la ziar/cine a ăierdut un metis/să-l caute pitbull/martorii/au dureri cumplite de dinți de măsele de minte cariate/și niciun calmant/mișună peste tot/gălbejiți/foșnitori/preșuri pentru frigul pământului/martorii/se ascund în butoaie precum diogene/se rostogolesc/plesnesc cercurile istoriei/se umple lumea de interjecții/și de fapte”. (martorii, p. 72).

            Din aceste anacolute ale pierderii, ale dispariției umanului într-o post-istorie a degradărilor, poemul iese triumfal în lumina succesului propriu fiindcă arhetipul Marelui Cuvânt reactivează resurse ale imaginarului, în vreme ce realul e re-povestit ca narațiune mistificatoare. Între agonizări și disjungeri, discursul liric trăiește în servilism aderențele, eul clamează anteriorități înaintea fatalului postum („câte acoperișuri/atâtea prăbușiri/câte gropi/atâtea surpări”), manipularea vine din nevoia distribuirilor „următorului” spectacol. Coșmarul sinistru al lumii, în care „cadavrul” realului mai are o ultimă zvâcnire de simțământ, inspiră poeme cu trimiteri la rănile patriei lui Gogol și Șevcenco. Dar mesajul voiajează ca amprentă genetică, ingineria versurilor mustește gonflând temporalitatea („fotografii alb-negru fotografii color/albume/temnițe ale vârstelor”), eul are mereu câte o opțiune participativă dar evită, spuneam, trapa universului infernal. Din acele straturi de rațional fanatic/fanatizat/fanatizant se iscă alte acese de metafizică aglutinând „raidurile” eului în anostul, totuși, spectacular, divulgă revelatorul pasiunii fără limită: „suntem o țară de poeți/cărăm/versuri cum îți cară furnicile provizii/la mușuroi/deținem și noi mușuroaiele noastre/mai mici/mai mari/cu etaje/sau nu/pe unele nici nu le vezi/că nu sunt la suprafață/da domnule suntem o țară/de/poeți/laureați/deținem propriile mușuroaie/câțiva dintre noi/chiar pe aleea personalităților/cu stele/cărăm versuri cum cară furnicile/provizii/doar că și în cazul acesta/absolut particular/se mai aude de sub tălpile țării/suspinul vreunui greier/în pragul comei”. (aveți dreptate domnule, p. 132).

            Cartea aceasta ne arată o Gela Enea prinsă tot mai mult în ceremonialul propriului poem, o autoare care epatează din nou cu propriile-i fidelități, în nefericita dantelărie inflaționistă a liricii românești, cu valoarea atât de decăzută astăzi, până la ifosele veleitarilor fără talent. Butonul de panică al Gelei Enea trebuie savurat cum se cuvine, mai ales că el despovărează de prejudecăți pe analistul ezitant și pompează elanuri de recunoaștere axiologică în conștiința cititorilor de poezie care se respectă.

Ionel BOTA