Sentimentele lucrurilor, de Elena M. Cîmpan

Poezia ca trăire. Poezia trăită.. Poezia ca ochean întors spre sine. Poezia ca Timp inhalator/devorator de timp. Poezia... Asta găsim în cartea de versuri nou-apărută la Editura Limes, Sentimentele lucrurilor, de Elena M. Cîmpan, scriitoare postmodernă şi, totodată, profesoară de limba română şi germană la Colegiul Naţional Liviu Rebreanu, găsim Poezia răsfrântă în poezii. Coperta poate fi considerat element anticipativ al conţinutulul, imaginea transpusă acolo este sugestivă, este în armonie cu titlul şi fondul cărţii. Ce poate creşte într-un pământ neroditor?

Ce poate exista în ariditate, în afară de uscat? Paradoxal, o floare, o fiinţă dăruitoare de suflet celor fără de suflet, de sentimente celor fără de sentimente: lucrurilor. O fiinţă sau însuşi sufletul, înseşi sentimentele... Într-un mod neobişnuit, Inventarul e cel care se deschide odată cu volumul, se află în debutul lui şi nu în încheiere, cum ar fi firesc. Ce să calculezi când încă nu ştii ce ai, ce vei avea, ce vei crea? A cui soartă să o verifici, dacă încă nu există una? A lacrimii. A mea. A ta. A ei. A lui. A poeziei, ca punct de întâlnire a celor doi. În universul cărţii, autoarea îşi aşază disciplinat poeziile, într-o ordine deplină, într-o ordine cronologică, în funcţie de momentul scrierii lor. Din mai se ajunge lent până în decembrie, lună neprielnică vocii lirice, pentru că, printre atâţia Oameni de zăpadă, printre atâţia oameni de gheaţă, ea devine apă, ea are suflet şi sentimente care, se pare, se găsesc în lucruri, dar, în cele mai multe cazuri, în cele mai multe ierni, nu se găsesc în persoane. Din 24 se ajunge la fel de lent în 31, zi Fără glas, la fel ca Ana Meşterului Manole, cea evocată în text. Doar ultimul poem nu primeşte dată, nu primeşte un timp al creării, ca şi cum s-ar evita redeschiderea cercului unui nou an, ca şi cum, în 31 decembrie, orice numărătoare se încheie definitiv.

Chiar şi cititorul este integrat în volumul de versuri, un cititor ideal, invocat de eul liric, pentru a-şi exprima confesiunea: M-am grăbit să-ţi trimit tot, cititorule,/ De parcă mâine n-ai mai fi/ Şi n-aş mai fi- (Niciun manuscris). Invocat este şi un tu, o prezenţă masculină, un tu ce, prin şi în Transfer devine el, un alter-ego al celui absent. Împreună, vocea lirică şi cel adorat, eu şi tu sau el se contopesc de multe ori într-un noi sau se transpun unul în celălalt, mutare sugerată inedit de imaginile sinestezice din versurile Ca să văd cu tine,/ Ca să vorbeşti cu mine... (Poetică) şi în jocul de cuvinte creat într-un poem de decembrie: Eu spun eşti/ Iar tu spui sunt/ Eşti sunt/ Sunt eşti/ La capătul unei poveşti. (Sunt eşti).

Datorită caracterului postmodern al poeziilor, vechi texte, persoane şi personaje sunt evocate, sunt reconsiderate, reinventate. Cenuşăresei i se atribuie de această dată rolul de a-şi găsi prinţul, deoarece observă că poartă un pantof în plus (KRONE), cel al alesului, Afrodita primeşte îndeletnicirea Penelopei, aşteaptă/ Zi din noapte,/ Vară din iarnă... (Scrisoare dintr-un val), Livada de vişini a lui Anton Pavlovici Cehov se concentrează în Vişinii tăi, în vişinii tăi de ceară, ai iubitului plecat. Prin actul creaţiei, femeia renunţă treptat la toate măştile folosite în scopul de a se integra în societate şi a se pierde neobservabil printre ceilalţi, la toate temerile că va fi judecată de cei din jur, rămâne foarte vulnerabilă, doar sensurile conotative ale cuvintelor folosite o mai protejează, până când lectorul experimentat le descoperă sensul. Poemele sale transmit receptorului tristeţe, melancolie, sensibilitate, gingăşie - nesfârşite, dar şi bucurie de-a intra în jocul unui stil inconfundabil, deja bine conturat. Stilul Elena M. Cîmpan.

De asemenea, se sugerează sentimentul zădărniciei, eul liric se arată decepţionat, pentru că ceea ce scrie nu poate oferi viaţă veşnică cititorilor săi: Scriu despre orice,/ Dar la ce bun?// În zadar dacă/ Nu vindecă de moarte... (În zadar). Înainte să începi să citeşti poeziile Elenei M. Cîmpan, trebuie să tragi adânc Aer în piept, pentru că ele se lecturează aproape fără repaus, alcătuiesc un întreg omogen, se înlănţuiesc cu ajutorul punctelor de suspensie de la sfârşitul lor, care au, pe lângă rolul de a marca ezitarea vocii lirice de a dezvălui tot şi emoţiile puternice încercate de ea, şi menirea de a da continuitate textelor, de a crea legături între aceastea, legături întrerupte, evident, de pauze necesare, de câteva texte terminate în mod enunţiativ, pentru a-ţi trage răsuflarea, sau cu interogaţii retorice, când deruta eului liric este prea mare pentru a nu-şi cere lămuriri: Cine este ea? (EA), Oare ele ce gândesc despre noi? (Praguri). Oare punctele de suspensie de la finalul ultimului poem al cărţii semnalează tot o continuare? Oare vor vedea lectorii curând, aşa cum îşi doresc, un nou volum de poezii al Elenei M. Cîmpan?

Alexandra-Nadina Turcu Colegiul Naţional Liviu Rebreanu