Traiectoria poemelor

Scriitoarea Elena M. Cîmpan reconfigurează traseul poeziei proprii prin apariţia volumului „Pianul şi alte poeme” la Editura Limes. Toată paleta de experienţe, trăiri, dureri şi vindecări este exprimată într-un şir de poeme în care, pe aripi de duh, îngerul călătoreşte pentru a descoperi identitatea poetului. Volumul aduce „prin fereastra deschisă a casei/ cântul/ pe orbita lumii” textul izvorând din adâncimea „zădărniciei de clipe” ca o adevărată „imagine a unei duminici liniştite”. Simboluri precum fântâna cea dătătoare de apă pe acorduri de clopote, biserica de lemn, cea aducătoare de credinţă, sunt părtaşe la păstrarea tradiţiilor: „colinda mea e un colind/ cu flori de gheaţă ce se prind/ pe la fereştri cu ierni domneşti/ ce-mi spun că eşti acasă, eşti”. De altfel, natura va fi părtaşă la sentimentele poetei: „sunt femeia ta de zăpadă/ sunt anotimp trist prin livadă/ sunt noaptea ta de Sânziene/ sunt cerul alb de poeme”. Poeta îşi construieşte casa sufletului cu ajutorul rugăciunii: „Doamne,/ ai grijă de iubirea mea/ care este mai înaltă decât muntele”. Elena M. Cîmpan ştie să exploateze fiecare sentiment, fiecare trăire, fiecare bucurie: „băiatul meu rosteşte mamă/ ca un bărbat, cu glas ascuns/ în pieptul lui neatins de durere”.

Poezia de dragoste este, de altfel, preponderent prezentă în acest volum, eroina fiind părtaşa unor trăiri aparte prin care încearcă să fie într-o continuă stare de entuziasm: „am luat toată sarea/ din lacrimile tale/ să mă ţină la suprafaţă”. Aflându-se pe peronul cuvintelor întru aşteptarea literaturii, fiind însoţită de sosiri şi plecări ale viselor, scriitoarea are mâna întinsă spre „o direcţie/ pe care se văd/ urme de litere”. Ca o pasăre-ploaie întru căutarea identităţii „ca o frunză căzută în noapte”, Elena M. Cîmpan aşază „cuvântul de apă/ în foaie de hârtie/ sapă/ linia de stâncă/ în palmă”. Ca o doină prelungită, fiecare poezie este dedicată acelui sentiment care aşază, după cum se cuvine, aripile biografice întru ascultarea bătăilor inimii ca mai apoi, castele de nisip să construiască poemul pentru doi. Un cântec al condiţionalului optativ întru descoperirea mării într-un poem în proză, cu puternice inflexiuni postmoderne. Atunci când „se lasă ploaia până la pământ/ ca o fecioară despletită” este timpul prielnic ca în clepsidră să se cearnă cuvintele: „azi noapte/ se auzeau peste case/ liturghii/ un poet/ şi-a pierdut/ altarul”.

O carte în care, pe acorduri muzicale, poetul reuşeşte să aducă poezia care înmugureşte precum gândurile supreme întru aşteptarea izbânzii cuvântului.