Andrei Marga: Evaluarea prin consecințe. Suficiența și trufia prostească nu rezolvă dificultățile României

Incapacitatea decidenților de azi de a scoate țara din criza în care au aruncat-o are puține precedente. Aceasta, impreună cu înlocuirea dezvoltării cu angajarea țării în război, fac ca Romania să acumuleze noi recorduri negative.

Devalizarea industrială și de resurse, cea mai extinsă sărăcie într-o țară europeană și cea mai mare emigrare dintr-o țară în timp de pace sunt în față. S-a ajuns la îndatorarea publică maximă din istoria proprie și la import masiv de patente și de hrană. Abordarea democrației este înapoiată – cu fraudare, anulări de alegeri și fantasme („război hibrid”, „atacarea Europei”, etc.) impuse  de „oficiali” care încurcă noțiuni elementare. Cea mai mică cheltuială cu sănătatea pe cap de locuitor, cel mai mare abandon școlar, ultimul loc la învățământ postliceal și consumul cel mai mic de carte din Europa completează seria.

Justiția nu a scăpat de alterare. Mărturiile juriștilor profunzi, cultivați și reflexivi nu pot să nu pună pe gânduri. „Ceea ce e cu adevărat trist /…/e confiscarea samavolnică a dreptului de către puterea politică. După revoluția din care dreptul a renăscut, el trece de pubertate și, când să se bucure de adolescență, redevine sclav. În așteptarea revoluției viitoare, evident” (Florentin Tucă, Adevărul în căutare de minister, Universul Juridic, București, 2021, p. 107). Altă evocare se încheie astfel: „Nădăjduiam, cândva, că la Parchetul General este elita procurorilor, când colo nu-i deloc așa… Ariviști și leneși, frustrați și „descurcăreți”, resemnați și dezinteresați, foarte puțini mintoși și exemplari, mda, o adunătură profesională departe de speranțele mele de odinioară” (Marian Nazat, Am fost cândva procuror, Rao, București, 2025, vol. II, p. 622).

În zilele trecute se semnala căderea „României educate” pe ultimul loc la educație pe continent. Cum scria un journalist informat, de zece ani universitățile s-au așezat la nivelul „lumii a treia”. Înaintează declinul sportului. Acum la fotbal nu se mai ține pasul nici cu succesiunea Iugoslaviei, care prezintă multiple echipe valoroase.

Ține, firește, de integritate să te preocupe evaluarea echitabilă, care ia în seamă detaliile, cu bune și rele, ale oricărei situații. Dar nu poți să nu vezi că ceea ce-i pozitiv a devenit mai curând accidental, iar indicatorii negativi se înmulțesc.

În orice caz, nu-i normal să nu privești dincolo de propaganda care se aruncă pe piață. Dar despre maladia confundării opiniei proprii cu propaganda, care s-a răspândit din nou în România, se poate discuta îndelung. Aștept eliberarea țării de sub inși care stau mereu să vadă cine e mai tare ca să exprime și ei opinii, inevitabil încropite și dogmatice.

Odată cu agravarea situației din țară, a devenit însă mai utilă reflecția asupra felului în care se evaluează stările de lucruri. Ca să intru direct în subiect, observ că, la noi, evaluarea stărilor de lucruri se face mai degrabă impresionist – oricum eronat. Două procedee sunt frecventate.

Primul constă în exploatarea faptului că cetățenii României își duc viața tolerând neajunsuri. Ei se plâng de viața la care sunt siliți, aruncă vina pe cine pot, dar votează aceleași propuneri, după cum rezultă la  numărarea voturilor. De aici plecând, propagandiștii trag concluzia că situația este de fapt în regulă. Președințiile ultime – a „statului mafiot”, a „statului eșuat” și cea care se anunță, a „refacerii statului securist”, sunt aservite acestui procedeu. Se deduce că ar exista un acord al cetățenilor cu ceea ce li se întâmplă și nu ar fi nevoie de schimbare. Împrejurarea că cetățenii nu se revoltă este luată ca evaluare pozitivă a stărilor de lucruri.

Al doilea procedeu constă în invocarea de opinii interne și externe ca dovadă că stările de lucruri sunt în regulă. Se acceptă că treburile nu merg deloc bine, dar se crede că mai bine nu s-ar putea. Deținători actuali de funcții, foști deținători, baștani de instituții, vizitatori prin țară sunt luați drept voci cu autoritate, chiar dacă, fiind puțin informați sau slab pregătiți lansează vorbe goale și flatări de ocazie ce trec drept adevăruri. Se admite că ar exista cunoscători mai buni decât cetățeanul care trăiește faptele și se declară că realitatea ar fi în regulă.  

În ceea ce mă privește, îmbrățișez cu totul alt procedeu. El pleacă de la premisa că situațiile dintr-o țară sunt în răspunderea celor care-i iau deciziile și constă din evaluarea ce reunește: respectarea voinței politice a comunității, controlul decizilor de către cetățeni, consecințele politicilor pentru viața oamenilor și dezvoltare. Acest procedeu nu are alternativă mai bună în condițiile democrației, iar evaluarea prin consecințe este cea mai obiectivă cu putință. Ea scoate din palavre, din apucături și din pretenții fără acoperire.

Numai în acest fel se poate ieși din situația jenantă în care România se află astăzi. Aproape cotidian, foști și actuali deținători de funcții spun vrute și nevrute în vreme ce în urma lor a rămas prăbușirea țării – deloc punctual, ci economic, social, instituțional, cultural, educational și ca prestigiu internațional. Nu insist asupra fabulațiilor pe care le debitează aceștia; se pot scrie tomuri despre ignoranță, șmecherii pentru naivi și falsificări.

Împotriva proliferării acestei practici, este de spus simplu: oricare cetățean se cuvine să fie confruntat nu doar cu pretențiile pe care le emite („cât de priceput este”, „cât de curat în intenții”, „cât de mulți l-au împiedicat” și alte baliverne), ci și cu pregătirea sa (este competența pe măsura rolului?) și mai ales cu consecințele acțiunilor sale. Iar dacă și-a asumat răspunderea țării, respectivul trebuie confruntat cu ceea ce s-a petrecut la acest nivel.

Am recurs adesea la evaluarea prin consecințe. Am scris cu ani în urmă că „desecurizarea statului nu a reușit, cel puțin deocamdată, iar noua Securitate, ca și cea veche, împiedică și ea democratizarea. Justiția este la fel de instrumentată, chiar dacă alții sunt păpușarii. Democrația este desfigurată mai nou prin mecanisme tipice anilor treizeci” (Andrei Marga, Justiția și valorile Meteor Press, București, 2020, p.243). Am arătat că „statul României actuale a fost avariat. Bunăoară, deciziile „nu mai sunt inspirate de <contract>, de reciprocitate, ci de o voință malefică în meschinăria ei. /.../ Avaria se datorează nepriceperii, lipsei de cultură și de viziune și, tot mai mult, relei credințe”. S-a intrat într-un cerc vicios. „Un ins nepregătit este propulsat în funcție cu instituții de forță, acesta încalcă Constituția (pe care nici nu o pricepe!) și împarte funcții (ca și cum i-ar fi în proprietate!) unor neisprăviți, care, neavând valoare prin ei înșiși, țin isonul aberațiilor. Iar împreună afectează statul” (Statul actual, Meteor Press, București, 2021, p.63). Am mai arătat că se adoptă măsuri care singularizează nefericit țara. „Este destul să ne gândim la <protocoalele de cooperare> ale noii Securități cu procurorii și judecătorii, la legiferarea intervenției ei în procese penale, la împiedicarea examinării în Parlament a activității serviciilor secrete, la suprimarea șanselor de verificare într-o justiție în care, așa cum semnalează tot mai mulți juriști, se fabrică probe, la nesfârșita diversiune din țară și la devalizarea resurselor ei” (Soarta democrației, Creator, Brașov, 2022, p. 266-267).

Procedeul evaluării prin consecințe ține vădit de pragmatism. Numai că la noi mulți confundă pragmatismul cu „a fi practic, adică opus teoriei”. Ceea ce este vădit greșit. Pragmatismul, de la Confucius, la Peirce, care l-au consacrat ca viziune, este altceva. La propriu, pragmatism înseamnă semnificarea ideilor prin consecințele lor în viața oamenilor – consecințe stabilite de comunitate (vezi A. Marga, Pragmatismul reflexiv – încercare de construcție filosofică, Compania, București, 2017). Se poate discuta îndelung, dar semnificarea prin consecințe, care este de fapt evaluare, este miezul pragmatismului.

Românii, cetățenii României, sunt asemeni altora. Ei sunt însă conduși neadecvat și nefast pentru viața lor într-un stat cu anomalii care au consecințe dramatice.

Unele anomalii vin de demult, cum este insuficienta preocupare de a ameliora viața în comunități rurale sau în margini ale orașelor. Ori înlocuirea dezbaterii publice cu acțiunile serviciilor secrete, care-și depășesc continuu menirea, sau cu acțiunile procuraturii care execută partituri comandate de șefi politici. Fiind vechi, nu înseamnă să nu  răscolim cu întrebări aceste anomalii.

Unele anomalii au fost semnalate de sociologi și juriști lucizi, încât nu repet ceea ce au spus ei. Consemnez în cele ce urmează câteva  anomalii  - în raport cu prevederi ale egalității cetățenilor, în raport cu prevederi de performanță din legislație și în raport cu buna cuviință. Aceste anomalii au consecințe ample, care singularizează statul roman actual.

Sunt anomalii în raport cu prevederi ale egalității cetățenilor. Iar aceste prevederi sunt, totuși, în Constituție.

Prima este aceea că legea fundamentală nu a fixat până la capăt „demnitatea umană”, ci a coborât-o de la rangul unui principiu, cum este prevăzută în constituțiile moderne, la cel al unei valori. Drept consecință, adesea indirect, s-a facilitat spectacolul „justiției la televizor”, la care azi în România se adaugă spectacolul nu mai puțin incult al atacării de oameni ca „extremiști”, „rusofili”, „antieuropeni” atunci când au o altă opinie sau când gândesc cu capul lor. În definitiv, opțiunea unui om este dreptul lui, iar cei care o atacă ar fi cazul să se uite în oglindă. Și-ar da seama cât mai au până la nivelul de cultură al celor pe care-i atacă.

A doua anomalie este aceea că în statul român demnitarii au consilieri și servanți, dar aceștia nu se desemnează prin concurs, chiar dacă sunt angajați pentru cauze publice, ci sunt fructul „desemnărilor personale”. Ca urmare a confuziilor din legislație și a lipsei de educație a decidenților, regula „șeful își face echipa” a devenit în țara noastră o caricatură care faultează democrația. O „echipă se face” de cel legitimat prin alegeri, într-un teritoriu de competențe circumscris, dar nu când se înlocuiește voința politică a cetățenilor și lipsesc programul precis și răspunderile exacte. Așa-zisa „echipă” nu ar trebui să substituie democrația. Or, în România actuală, s-a ajuns în situația în care alesul și demnitarul nu doar că fac abuzuri de desemnări, dar depind de desemnați - la fel de nepregătiți, care, de obicei, îi și iau la mână. România ajunge să fie condusă de desemnați – adică de mai nimeni rezultat legitim, de simpli carieriști pe trupul instituțiilor.

A treia anomalie este că în țara noastră, de mulți ani, decidenții sunt recrutați dintre inșii slab pregătiți. Trăind nesiguranța, ei mituiesc instituții de forță (justiția, serviciile secrete, etc.). Acestea nici nu mai dau propriu-zis rapoarte în Parlament – cel mult informări care nu stabilesc mare lucru. Ca la nimeni în Europa, s-au alocat noii Securități unități economice, s-au mituit procurorii și judecătorii cu venituri și pensii speciale, s-au luat alte măsuri spre a fideliza forțe din societate. Iar acum se invită din nou serviciile secrete să devină  parte a justiției! Nu interesează stârpirea flagelului mereu grav al corupției – căci cei care controlează lupta cu corupția își datorează de fapt corupției ceea ce sunt – dar se vrea instrumentarea ei în lupta politică. În loc să treacă la președinția civilizată, România rămâne la „președinție africană”, ca să folosesc termenul unor constituționaliști americani.

A patra anomalie este anularea practică a concursurilor pentru ocuparea de funcții de decizie în administrație și alte domenii. Iar când, formal, acestea se organizează, sunt trucate. Funcțiile se impart între partide aflate la guvernare, care își plasează în ele membrii și suporterii. Un cetățean din afara cercului, fie el și pregătit și capabil, nu are nicio șansă, căci falsa politizare a ocupat deja terenul. Argumentul „majoritatea decide” este folosit în mod primitiv dincolo de sfera deciziilor politice – în câmpul larg al profesionalismului, în fapt ca înlocuitor al acestuia. Celor pregătiți le mai rămâne resemnarea sau șansa emigrării, pe care o și folosesc.

Apoi, sunt multe anomalii în România actuală în raport cu prevederi de performanță din legislație. Legile spun una, iar cei care ar trebui să vegheze la aplicarea lor, fac pe dos.

Prima anomalie aici este că lipsește exigența și nu se verifică pregătirea demnitarilor și a aleșilor în funcții. Mulți dintre aceștia, de la vârf în jos, au o pregătire banală, vizibil cu carențe, nu se pricep și au vorbit fără acoperire despre studiile și instituțiile în care au învățat.

A doua este aceea că nu se verifică capacitatea celor care vor să joace roluri publice, ci se evaluează după funcții. Vorba unui ilustru sociolog – „la noi nu se stabilește funcția după valoare, ci invers”. Sau a unui celebru ierarh: „aranjamentul bate pe aici regulamentul”. Bunăoară, se consideră drept savanți inși care au stat muți la descompunerea industriilor din domeniul lor sau nu au putut scrie, pe bază de cercetare a arhivelor, istoria țării. În România actuală, inși fără operă, dar bogați în plecăciuni la șefi și dulcegării la ocazii, care au dus în jos instituțiile ce le-au intrat pe mână, sunt luați ca reper.

A treia anomalie privește universitățile. Destul să amintesc cât de actuală a rămas observația lui Spiru Haret că în România concursurile pentru profesuri sunt ca în nici o altă țară. Aș adăuga doar că alegerea rectorilor în sistemul partidelor politice, în locul alegerii de către senate compuse din specialiști, prevăzută de legea în vigoare, transformă universitățile în coterii, iar universitarul în alergător după funcții. Mai adaug că actuala stabilire a șefilor de departamente face ca tinerii talentați și pregătiți să acceadă greu în posturi universitare. Un șef precar de departament nu are interesul să angajeze potențiali concurenți, mai ales că, în prealabil, își angajează apropiații. Nu sunt de mirare devastatorul nepotism și pilăraia din universitățile României de azi, descurajarea revenirii în țară a tinerilor pregătiți și, în fond, irelevanța instituțiilor și emigrarea celor competitivi.

Sunt și anomalii în raport cu buna cuviință la care ești dator ca ființă umană oriunde și în orice situație te-ai afla.

Prima ține de incapacitatea de obiectivitate. Unii nu pot înțelege nici azi că preferința pentru un concetățean sau altul este firească, dar părtinirea nu este o atitudine normală în viața publică.  Poți să ai o opinie despre opiniile cuiva, dar dezinformarea despre el nu are de a face cu civilitatea.

A doua ține de lașitate. Poți avea o părere sau alta despre oportunitatea unei intervenții atunci când treburile nu merg. Dar exaltarea continuă a falsei justificări „acum nu-i momentul” este lașă și împinge în stagnare. Cu lașitate nici o țară nu a progresat.

A treia ține de oportunism. Poți să nu dorești, inclusiv din silă, să te confrunți cu cineva. Dar să te abții de la a spune adevărul, ca nu cumva „să mă pun rău cu el”, este condamnabil. Cu tăceri pot fi profituri pentru unii, dar nu și pentru țară.

A patra ține de suficiența militantă a activiștilor regimului. Aceștia vor să se justifice proclamându-se „pro-occidentali”, dar nu știu că nu poate fi „pro-occidental” acela care minte despre propria pregătire, a cărui competență scârțâie, cultura îi este străină, iar sărăcia urcă în jurul a ceea ce face. Activiștii regimului se drapează cu pretenții ridicole după ce ignoră că cei pe care-i atacă, China, Rusia, Turcia și alții, întrețin și practică o cultură occidentală incomparabilă cu a lor. Ei nu înțeleg că „suveranismul” este normalitatea, deopotrivă politică, constituțională și administrativă și că, într-o lume cu inovațiile de nestăvilit din zilele noastre, doar nedușii la școală și bibliotecă mai cred că dețin monopoluri de valori.

Lumea de azi prezintă nenumărate laturi și date și infirmă simplificările în ceea ce o privește. Nu mai este nicidecum lumea anilor cincizeci, care-i inspiră pe activiștii actuali ai regimului dâmbovițean. Dacă ar citi, și-ar da seama că ceea ce fac este din capul locului anacronic. Regimurile politice sunt schimbate, taxonomia lor este cu totul alta.

În locul unei imagini câtuși de puțin adusă la zi asupra situației, „noii corecți politic” bat câmpii. Ei au rămas la noțiuni depășite și debitează voios falsuri și găselnițe pentru nepreveniți, desigur cu costuri pentru țările lor.

  Bunăoară, se poate citi în aberațiile lor de pe parcursul anilor disprețul plin de suficiență pentru China, iar acum, când mersul istoriei le infirmă spectaculos socotelile, încep să dea din colț în colț ca să repare cumva daunele pe care le-au produs țării. După falsurile proferate de aceștia în anii din urmă, la fel se va petrece și în relația cu Rusia, căci nimeni nu poate opri dezvoltarea, creativitatea și competitivitatea țărilor. Inșii confundă încă Turcia cu descrieri medievale, dar această țară va afla și la noi aceeași rută, a recunoașterii anvergurii și a importanței cooperării cu ea. Prin acumulări istorice și forța creativă, astăzi Statele Unite îi intimidează pe acești impostori, dar ei nu pot să-și asume învățămintele democrației americane fără a dispărea de pe scenă.

Cine este responsabil pentru soarta propriei țări privește prezentul pe fondul istoriei și al viitorului, comunicarea democratică rămânându-i axioma. Oricât se încearcă, suficiența și trufia prostească nu rezolvă dificultățile României, chiar dacă, deocamdată, au inundat mințile decidenților și ale servanților lor. Când însă forțe responsabile ale țării își vor asuma la propriu occidentalizarea, ei vor dispărea, ca un pasaj urât și trist al istoriei. (Din volumul A. Marga, Raționalitățile și aplicarea lor, în curs de publicare)

  <a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a