Elena M. Cîmpan – Jurnalul 44

„Te-aş privi îndelung/ o, cât de multe te-aş privi” este genericul sub care se derulează întregul an 2011 prin intermediul personajului conturat de scriitoarea Elena M. Cîmpan în cartea „Jurnalul nefericirii”. Volumul apare la vârsta de 44 ani, o vârstă a maturităţii depline. Deşi descoperim, la începutul anului, un personaj pe care tristeţea îl apasă, aceasta va fi vindecată prin cuvintele aşezate în Jurnal, descătuşând sufletul de durerile fericirii: „Încep acest jurnal ca o nouă revelaţie. Nimic nou. În toate relaţiile mele am fost singură. Şi am scris printre lacrimi. Alte lacrimi, alţi sfinţi”.
Cartea descoperă un om al sentimentelor, pe care îl vom asculta prin intermediul zilelor şi a lunilor, timp de un an, prin cuvintele care preiau sufletul prea plin. Jurnalul este captivant, vorbind despre patos, dragoste şi împliniri, despre succes şi bucurii, despre mijlocul pământului – Lucăceşti, dar şi despre dragostea neîmpărtăşită: „Scriu aici ca şi cum ţi-aş scrie ţie. Ca şi cum ai fi tu. Scriu pe tine. Cu buze, cu şoapte, cu iubire”.
Jurnalul, atins de pana scriitorului, este ca o uşă deschisă spre o altă zare, acolo unde lumea nu se mai învârte neapărat în jurul inimii, ci este o lume a creaţiei în care cuvântul are putere deplină. Fiecare zi este, în jurnal, precum o declaraţie de dragoste, autoarea simţind cum jurnalul creşte, pas cu pas, prinzând el însuşi viaţă din viaţa personajului. O carte ca o cheie în anul dublelor – 44 şi dublele pot continua; tatăl autoarei, plecând spre veşnicie la 77 ani, iar cel care nu împărtăşeşte iubirea netrucată având 55 ani. Cifre cu o semnificaţie aparte care oglindesc, dincolo de toate, rolul pregnant al sentimentelor care se prelungesc într-un etern poem.
Un jurnal frumos, sincer, pe alocuri cu pulsee de revoltă, atât împotriva sentimentelor cât şi a lumii scriitoriceşti, pe alocuri cu prea multă dragoste, dăruită acum cititorilor, însă, dincolo de toate, cu recunoaşterea că în templul sufletului poţi găsi puterea de a merge mai departe. Cartea se încheie cu dorinţa pe care, probabil, mulţi dintre noi o au, aceea de a vedea America. Metaforic vorbind, este vorba despre căutarea fericirii şi ea va fi găsită, pas cu pas, cartea vindecând scriitorul: „Jurnalul acesta m-a salvat de la sinucidere”.
O carte a curajului, a maturităţii, a asumării personajului, a fiecărei clipe pe care a petrecut-o. Un jurnal al unui scriitor care-şi aşază sufletul în palma cititorilor.