“Mărturisirile” lui Ioan Pintea fac valuri prin revistele literare de cel mai înalt prestigiu

Am în faţă patru (patru, nu una!) reviste de cel mai înalt prestigiu: „Convorbiri literare” (nr. 1/2013), „Contemporanul” (nr. 1/2013), „Tabor” (nr. 2/2013) şi „Observator cultural” (nr. 662/2013) . Toate patru „vorbesc” despre „Proximităţi şi mărturisiri” de Ioan Pintea (Editura Cartea românească, Bucureşti, 2012). Şi, Doamne, ce frumos şi adevărat „grăiesc” autorii celor patru recenzii! Asta (fie vorba între noi), după ce alte, prestigioase, reviste („România literară”, „Tribuna” etc.) au găzduit alte, elogioase, comentarii despre aceeaşi Carte (cu majusculă!).
„Pintea este un discipol al lui Steinhardt întâi pentru că îl citează mereu, îl analizează, îl examinează, ne spune Virgil Nemoianu în «Convorbiri literare». Amintirile sunt frumoase şi folositoare, comentariile sunt inteligente şi pătrunzătoare. Pintea este evident un cititor vorace, cunoaşte nu numai literatura română, dar şi pe cea franceză, rusă şi germană, mereu găseşte puncte de referinţă, citate, imagini, din romancieri, din poeţi, din eseişti, din autori mai vechi sau mai noi.
Aici vine şi partea cea mai interesantă a volumului. Această mulţime de erudiţie nu-l împiedică de fel pe autorul nostru să rămână un neobosit cititor al Bibliei şi al Părinţilor Biserici. Ştie să citeze cu abilitate lucrurile cele mai neaşteptate, să găsească puncte pline de vioiciune, de miez. Ştie să interpreteze. Nu sunt vreun ştiutor special în materie de hermeneutică a celor sfinte, dar cred că pot spune, chiar şi în acest domeniu atât de frecventat şi de frământat, părintele Pintea vine cu observaţii originale. De pildă, atunci când argumentează că cel dintâi discipol al lui Iisus nu este vreunul din marii apostoli şi sanctificaţi, ci este un anonim, tâlhar nevinovat şi netrebnic: cel care în decursul crucificării aude promisiunea unei mântuiri datorită convingerii sale credincioase. Iată în adevăr o analiză de mare clasă”, afirmă, entuziasmat de cele constatate, Virgil Nemoianu, ca să ne spună mai departe că între părintele Pintea şi Fratele Nicolae există şi deosebiri. Şi că cea mai importantă se pare a fi următoarea. „Steinhardt este prin excelenţă un urban. Chiar şi în faţa naturii, chiar şi în miezul ei, îi descoperim reacţiile de orăşean get-beget. Or Pintea are adânci rădăcini în lumea rurală în care s-a născut şi în care a crescut. Este un carpatin în toată fiinţa lui. […]. Tradiţionalismul lui Steinhardt e mental, al lui Pintea existenţial”.
Recenzia Irinei Ciobotaru din revista „Contemporanul” se intitulează «Cartograf pe tărâmul sufletului», unde ni se spune, printre multe altele: „Ioan Pintea transpune în cuvânt o conştiinţă unificatoare. Ignorarea rigorilor cronologiei este unul dintre aspectele care apropie scrierea sa de «Jurnalul fericirii» al lui N. Steinhardt. Notaţiile din «Proximităţi şi mărturisiri» pornesc din nevoia de a construi şi de a da sens şi identitate vieţii, sub clopotul unificator al duhului care pune evenimentele, faptele şi stările sub semnul simultaneităţii. În spirit nu există anterioritate sau posterioritate, ci sincronie. «Ordinea» duhului depăşeşte cronologia; trecutul este simultan, în duh, cu prezentul. El nu este arhivat şi depăşit, ci este trăit şi retrăit într-o actualitate participativă şi unificatoare. Trecutul este simultan cu prezentul pentru că este activ şi viu în zidirea fiinţei, iar condiţia esenţială pentru ca trecutul să fie viu este ca acesta să fi fost trăit în iubire. Momentele existenţiale pe care Ioan Pintea le notează acronologic în acest «jurnal» sunt marcate, invariabil, de iubire, adică de prezenţa vie a lui Dumnezeu în toate. Credinţa şi iubirea oferă coerenţă şi sincronie construcţiei duhovniceşti a unui scriitor pentru care singurele opere temporale temeinice au rămas Paştile şi Crăciunul”.
Şi zice mai departe autoarea recenziei: „Clipele pe care le păstrează vii Ioan Pintea statornicite în memorie, imobilizate în aura lor invariantă sunt legate de Runc şi de părinţii Anchidim şi Floarea, de Poştariu, Pipău, Vasile Pinti şi Leon Cilica, de Rohia şi Lighet, de N. Steinhardt şi Părintele Serafim Man (portretizat cu recunoştinţă vie şi curaj), de Chintelnic şi de enoriaşi. Însemnările au adâncime şi curăţenie. Sunt lipsite de balastul nesemnificativului şi de artificialitatea literaturizării, dovadă a exerciţiului temeinic practicat al adăstării asupra unui gând, al plămădirii sale negrabnice. «Proximităţi şi mărturisiri» este rodul deschiderii către tot ceea ce este ziditor în lume. Este un jurnal al fericirii trăite într-un cadru istoric diferit de cel totalitar, dar la fel de opac în relaţia cu Nevăzutele”.
Cea de a treia recenzie este semnată de Paul Siladi, în „Tabor”, revistă de cultură şi spiritualitate românească, unde putem citi negru pe alb: „Nu există multe jurnale publicate ale preoţilor, care să prezinte cu o oarecare onestitate «viaţa de dincolo de reverendă». Iar când vorbesc despre astfel de însemnări, mă gândesc în primul rând la jurnalul părintelui Alexander Schmemann, publicat în româneşte cu titlul «Biografia unui destin misionar». Deloc întâmplător, Schmemann este una dintre cele mai citate voci ale teologiei în jurnalul părintelui Ioan Pintea, «Proximităţi şi mărturisiri», apărut la Ed. Cartea Românească în 2012”. Şi, ceva mai la vale:: „Ioan Pintea, «unul dintre cei mai valoroşi scriitori români de azi, de care lumea n-a prea auzit din cauza modestiei lui», cum apreciază acelaşi critic literar (Alex Ştefănescu – n. n.), se dovedeşte a fi o punte între intelectuali şi Biserică. Într-o manieră steinhardtiană părintele Ioan Pintea dovedeşte capacitatea de a metaboliza cultura. De a o interioriza organic. Iar jurnalul său este unul de idei şi de lucruri, mai puţin conectat la cotidian. Poate că acesta este şi motivul care îl determină pe autor să renunţe la a-şi da însemnările […]. Apariţia atât de frecventă a lui Steinhardt în «Proximităţi şi mărturisiri» pune indirect problema maestrului, o temă inevitabilă, cred, pentru orice tânăr. Care este rolul formator al maestrului, până unde merge el şi dacă, nu cumva, la un moment dat este nevoie de o despărţire, chiar dacă dureroasă, de maestru, pentru a putea fi tu însuţi”
„Frumoase pagini, zice Cristina Manole în «Observator cultural». De tot felul. Note de lectură, note de călătorie, bântuind locuri dragi ale copilăriei sau colţuri de lume de dincolo de fruntariile ţării, până la urmă un intens dialog cu lumea din preajmă şi cu el însuşi. Note de jurnal, dar şi portrete în tuşe tari ale unor săteni. Oameni de ispravă. Multe repere biblice, altele livreşti. Lumea românească din cartea mărturisirilor lui Ioan Pintea este mai apropiată de realitatea existenţială deseori ignorată. Şi de care, de ce să mint, mă simt şi eu ataşată”:
Şi citatele (unul mai interesant şi mai frumos decât celălalt!) ar putea continua, dar, din păcate, spaţiul tipografic, oricât de generos, are şi el limitele sale. De aceea, înainte de punctul final al acestor rânduri, aş mai spune doar că mă bucur din tot sufletul de ceea ce se scrie (şi se vorbeşte) la ora actuală despre cărţile scriitorului şi preotului Ioan Pintea. Mă bucur şi strig în gura mare. Aşa, ca să audă şi surzii. Între care, cel dintâi sunt eu!