IOAN PINTEA: Proximităţi şi mărturisiri. Jurnal

Îndată după apariţia ei, cartea pomenită mai sus a fost comentată de critici importanţi ai momentului în paginile unor reviste de cultură de cel mai înalt prestigiu. Iată doar câteva secvenţe.
“Lângă îngerul lecturii, în cetele îngereşti binefăcătoare omului-cititor, se află îngerul scrisului, cel care transcrie al doilea nivel al jurnalului lui Ioan Pintea din «Proximităţi şi mărturisiri». Sunt critici care au remarcat, cu dreptate, faptul că în volume precum «Mormântul gol» sau «Casa Teslarului» se rostesc, deopotrivă, poetul şi duhovnicul; acum această relaţie (sub)textuală e mărturisită în jurnal.”
Ioan Holban, România literară, nr. 43/ 2012

„Nu e greu să observăm că există un personaj – nu greşesc numindu-l astfel - care revine cu insistenţă în paginile pseudojurnalului, menit să joace un rol important nu doar în economia cărţii ci şi în conturarea profilului intelectual al scriitorului ce se află dincolo de text. Mă refer la Nicolae Steinhardt, autorul «Jurnalului fericirii», evreul devenit creştin şi, mai mult, călugăr ortodox la Rohia. Fără a diminua cu ceva relaţia apropiată care a existat între tânărul Pintea şi monahul Nicolae, dimpotrivă, vom spune că Steinhardt este maestrul ideal, suficient de creştin pentru a-i oferi preotului Ioan Pintea ocazia unor aprofundate meditaţii teologice, suficient de evreu şi înţelept ca să-i ofere cugetătorului prilejul să depăşească adesea, prin interpretare, hotarele teologiei, cum vom avea prilejul să remarcăm, suficient de eretic şi imprevizibil alteori pentru a da satisfacţie şi poetului. Este personajul pe care autorul «Proximităţilor» construieşte – ştiu că lui i-ar fi plăcut să spun «zideşte» -, edifică o fiinţă spirituală şi spiritualizată, se caută şi se regăseşte pe sine – atenţie! – într-un efort creator”.
Andrei Moldovan, Tribuna, nr. 427/ 2012

„Ştie să interpreteze. Nu sunt vreun ştiutor special în materie de hermeneutică a celor sfinte, dar cred că pot spune, chiar şi în acest domeniu atât de frecventat şi de frământat, părintele Pintea vine cu observaţii originale. De pildă, atunci când argumentează că cel dintâi discipol al lui Iisus nu este vreunul din marii apostoli şi sanctificaţi, ci este un anonim, tâlhar nevinovat şi netrebnic: cel care în decursul crucificării aude promisiunea unei mântuiri datorită convingerii sale credincioase. Steinhardt este prin excelenţă un urban. Chiar şi în faţa naturii, chiar şi în miezul ei, îi descoperim reacţiile de orăşean get-beget. Or Pintea are adânci rădăcini în lumea rurală în care s-a născut şi în care a crescut. Este un carpatin în toată fiinţa lui”.
Virgil Nemoianu, Convorbiri literare, nr. 1/ 2013

„Clipele pe care le păstrează vii Ioan Pintea statornicite în memorie, imobilizate în aura lor invariantă sunt legate de Runc şi de părinţii Anchidim şi Floarea, de Poştariu, Pipău, Vasile Pinti şi Leon Cilica, de Rohia şi Lighet, de N. Steinhardt şi Părintele Serafim Man (portretizat cu recunoştinţă vie şi curaj), de Chintelnic şi de enoriaşi. Însemnările au adâncime şi curăţenie. Sunt lipsite de balastul nesemnificativului şi de artificialitatea literaturizării, dovadă a exerciţiului temeinic practicat al adăstării asupra unui gând, al plămădirii sale negrabnice. «Proximităţi şi mărturisiri» este rodul deschiderii către tot ceea ce este ziditor în lume. Este un jurnal al fericirii trăite într-un cadru istoric diferit de cel totalitar, dar la fel de opac în relaţia cu Nevăzutele”.
Irina Ciobotaru, Contemporanul, nr. 1/2013.

„Ioan Pintea, «unul dintre cei mai valoroşi scriitori români de azi, de care lumea n-a prea auzit din cauza modestiei lui», cum apreciază acelaşi critic literar (Alex Ştefănescu – n. n.), se dovedeşte a fi o punte între intelectuali şi Biserică. Într-o manieră steinhardtiană părintele Ioan Pintea dovedeşte capacitatea de a metaboliza cultura. De a o interioriza organic. Iar jurnalul său este unul de idei şi de lucruri, mai puţin conectat la cotidian. […]. Apariţia atât de frecventă a lui Steinhardt în «Proximităţi şi mărturisiri» pune indirect problema maestrului, o temă inevitabilă, cred, pentru orice tânăr. Care este rolul formator al maestrului, până unde merge el şi dacă, nu cumva, la un moment dat este nevoie de o despărţire, chiar dacă dureroasă, de maestru, pentru a putea fi tu însuţi”
Paul Siladi, Tabor, nr. 2/ 2013

„Frumoase pagini. De tot felul. Note de lectură, note de călătorie, bântuind locuri dragi ale copilăriei sau colţuri de lume de dincolo de fruntariile ţării, până la urmă un intens dialog cu lumea din preajmă şi cu el însuşi. Note de jurnal, dar şi portrete în tuşe tari ale unor săteni. Oameni de ispravă. Multe repere biblice, altele livreşti. Lumea românească din cartea mărturisirilor lui Ioan Pintea este mai apropiată de realitatea existenţială deseori ignorată. Şi de care, de ce să mint, mă simt şi eu ataşată”:
Cristina Manole, Observator cultural, nr. 662/ 2013

Au mai apăut, între timp, şi în alte reviste, alte şi alte comentarii, pe care, din lipsa spaţiului tipografic, nu le putem însera în această pagină.