Performanță editorială, depășită după 112 ani

Cine a aflat de isprava editorială a Elenei M. Cîmpan, nu poate reacționa decât cu mirare admirativă: În 1904 Mihail Sadoveanu reușea să scoată de sub tipar trei cărți. În 1982, Nichita Stănescu îl egalează (cel puțin ca număr de volume, cât despre valoarea lor, prin comparație, asta e altă problemă…).
Ei bine, iată, Elena M. Cîmpan vine în 2016 cu o adevărată performanță, nu numai numerică, ci și temporală: Cele patru cărți nu apar la anume intervale ale aceluiași an, ci simultan (Ed. Karuna, Cluj Napoca)! Și acum, pe rând:
Deschid… volumul Deschis non-stop. Cititorul e prevenit încă de pe coperta I asupra conținutului: „recenzii, opinii, mini-reportaje, interviuri”. Alături de texte cu opinii penetrante, admirabile prin discernământul actului critic, se întâlnesc (nu puține) comentarii de/cu bunăvoință sau (e drept, în doar câteva cazuri) gonflări ale unor nume din apropierea autoarei, „remarcabile” prin ceea ce persuasivul Teohar Mihadaș numea „ciocoism cultural”. Dar trecem surâzând peste acest aspect…
Prefer descoperirile, reflecțiile sale lirice stârnite de obiecte, spații din preajma sa. De pildă, o tentează sintagma „codru de pâine”, pe care o propune drept „un mesaj codificat al omului liber” (apropo de haiducie). Și își încheie discursul în ditirambi:
”Codrul de pâine presupune ca pâinea să se poată rupe, cu mâinile curate, să răspândească mirosul ei de grâu, de cuptor, de august răsfățat în culorile soarelui (…)”
Un gând despre ploaie începe banal, dar se încheie neașteptat, printr-o extrapolare la condiția umană:
„Scaldă urmele pașilor, acoperă iarba proaspăt cosită, curăță păcatele zilei, formează perdea de raze, cortină transparentă, fără a ști cât e cădere și cât e înălțare.”
Lacul: Pentru Elena M. Cîmpan nu e „Lacul codrilor albaștri”, e spațiul „care ține apa”. Și-și încheie contemplația:
„Aceasta-i tristețea cea mare a lacului, că nu-și poate lăsa apa să curgă, să treacă de-a lungul parcului, să se întoarcă, în ce formă dorește, liber și natural.”
Sau:
„Sânzienele, flori și zâne, se împacă între ele și stabilesc, după legi nescrise, viitorul celor care cred în ele.”
Și, fiindcă „Lemnul tăiat rămâne viu încă 50 de ani”, povestea lui „poate fi o lecție de seninătate”. Are, în altă parte, tentația ludică a unui interviu (desigur, imaginar) cu toamna, pagina căpătând, firește, o notă de gingășie lirică.
Interesantă este o perspectivă asupra omului, scriitoarea observând ipostaza, rară, a „oamenilor de cuvinte.” De ce rară? Acești oameni „transmit noblețe în jurul lor. Cuvintele folosite cu dibăcie sunt semn al politeții. Al eleganței. Nici nu este nevoie de mai mult.” De aici până la scrutarea stării de comunicare nu e decât un pas: Ea „se formează în timp. Oratoria, de asemenea. E și inspirație, și transpirație, muncă.” Da, dar opinenta este de părere că într-un dialog, comunicare poate fi la fel de bine și… tăcerea; care însă, și ea, se învață.
Încât, nu e de mirare că, peste câteva pagini, intrăm în librărie…
„O întrebare a încolțit imediat în mintea mea: ce se întâmplă cu aceste cărți când/dacă/după ce nu se vând? (…) Ne vom întoarce vreodată, oare, la rafturile goale de cărți și la setea cea bună de lectură?!”… (E o întrebare retorică; va rămâne, mai degrabă, cu timpul, frumusețea acestei sintagme: „setea cea bună a lecturii”.)
Până una alta, se iscă spiritul de dascăl: „Aș introduce călătoriile ca obiect de studiu (…) Singurătatea călătorului e altfel.” Această plăcută „năzdrăvănie” se asociază, ceva mai încolo cu un titlu: „Câtă singurătate, atâta infinit”.
Dacă în Deschis-non stop, actul (parțial) critic interferează cu filonul poematic al scriitoarei de la Bistrița, în Jurnal de campanie (cu subtitlul, simulat, scrisori) dominant e liricul.
În cele 88 de pagini ale plachetei sunt tot atâtea titluri, tot atâtea minipoeme ce alcătuiesc, finalmente, un puzzle al stării de iubire, mărturisită cu ardoare. Asemenea legendarului rege Midas (care, se știe, orice atingea se prefăcea în aur), eul poetic transformă pătimaș totul în dragoste: erele terestre, curentele estetice, coala de scris, buzele cănii de cafea, iarba, peretele al patrulea al camerei, harta, Dunărea, Meșterul Manole, Banca Națională (!...), anul școlar, Cetatea Neamțului. Dar mă opresc aici ,căci poeta… nu se oprește aici. Când o face, se trezește „Între zodii”: ” „E zodia - pasăre. E iubirea – înger. / Tu ești între zodii. Tu ești zodia mea. Zodia înger.”
Important pentru poetă e… să nu pățească finalul regelui pomenit mai sus.
Urcând în Cartea din tren vom observa îndată o altă interferență aparentă: a liricul cu narativul; aceasta, chiar dacă cele 77 de texte – din cele 77 de pagini -, au o așezare prozodică mimând stilul optzecist.
Aici pasiunea erotică se estompează ușor, deoarece intră în prim-plan trenul, ca metaforă a traseului existențial, al destinului uman. Trenul și drumul, bagajele, direcția, pornirea, sosirea au conotații anticipate sau inedite: „e o lună din tren, de tren, / să o fi comandat / nu era așa mare, albă, / rotundă și devreme / și târzie / pe tot drumul / de seara până dimineața / ca o noapte de coasă…”; sau: „în orice vorbă simt vorba ta / prin trenul acesta de vorbe / și atât…”; apoi: „o gară pe stânga / o gară pe dreapta / pământul se sprijină / când pe un picior / când pe celălalt…”; și: „trenul intră în munți / luna intră în nori / eu în amintiri / ca într-un tunel”.
Pagina finală are o sugestie delicată privitor la condiția umană: „am plecat cu mine / și m-am întors cu mine, / nimeni nu mi-a simțit lipsa, / de fiecare dată / mă iau cu mine / peste tot, / așa, știu / că n-am uitat / nimic…” Acest „nimic” suspendat stârnește deodată o emotivă dimensiune meditativă.
În sfârșit, al patrulea volum (deși ordinea lecturii a fost aleatorie, însă cu regretul că nu am dat întâietate poeziei, așa cum, din omagiu, e obiceiul): Lăcrimioare de zăpadă.
Acum, dragostea își recunoaște bucuriile senzuale: „am trecut dincolo de pielea ta / ai trecut dincoace de pielea mea / ne-am schimbat pașapoartele / un teritoriu cedat / de bună voie / la întoarcere te iau cu mine / mă iei cu tine / și sub pielea ta / va fi țara mea / și țara ta va fi / sub pielea mea / într-o pace semnată / pe o sută de ani…” (Și în acest volum toate textele sunt terminate… neterminat, poeta lăsând o grațioasă libertate cititorului ca prin punctele de suspensie să continue emoția, starea de spirit, aceasta, firește, în funcție de propria sa dispoziție lăuntrică.)
Iar tușe din chipul iubitului sunt trase insistent, uneori sentimentele poetei ridicându-l la înălțimi stelare, dar… însoțindu-l: „deasupra capului meu / stau stelele tale / deasupra capului tău / stau stelele mele”. Sau îl poartă „prin inima Moldovei”, „prin vechiul Ardeal”, „prin Maramureșul istoric”; doar Bucovina îi dă o stare de vină, nemotivată (din motive originare? – se poate întreba cititorul). Dar, pornind de la o frază a… bucovineanului Vasile Andru („Când ai ajuns în vârful muntelui, continuă să urci”.), eul poetic își asumă riscul: „am ars cu tine / ca un rug / știu / ce pedeapsă / m-așteaptă / dar acolo / în vârf / voi continua / să urc…”
Cartea se încheie cu un elogiu adus iubitului, printr-o neașteptată parafrază după Lucian Blaga: „îngerule / odihnește-ți zborul / în genele mele / e vreme fără îndoială / așează-ți aripile / în tâmplele mele / e vreme fără durere / lasă-ți ochii tăi mari / să mă vadă / dincolo de pământ / eu cred / că veșnicia s-a născut / de ziua ta…”
Eu cred că scriitoarea Elena M. Cîmpan are un condei adevărat.