POEZIA ELENEI CÎMPAN

Poezia Elenei Cîmpan (am în vedere mai ales ultimul său volum, Poeme pentru minte, inimă şi literatură, al 12-lea, pe lângă altele de jurnal, eseu, proză scurtă, critică literară şi jurnalism) a atins un ceas al rotunjimilor aşezate, împlinite, o oră astrală, chiar, a unui timp propriu, de intensă coloratură subiectivă. (Şi cum altfel ar putea fi timpul poetului şi al poeziei?) Precum un râu ghiduş, apoi tot mai liniştit şi mai adânc, poezia ei îşi are izvorul în joc: un joc cu cuvintele, care se zbenguie întâi fără finalitate aparentă, abia apoi absorbind treptat trăirea, existenţa cu dilemele ei [care au fost mai întâi Dile(m)ne], fără ca dispoziţia ludică să se lase vreodată cu totul copleşită. Iar fiinţa, precum râul (spre a ne păstra încă între malurile mai sus amintitei comparaţii) pare atrasă de dezmărginire, de un fel de pierdere şi topire în oceanul existenţei în genere.
Oarecum paradoxal pentru o autoare atât de prolifică (dar deloc în răspăr cu epoca), nu atât cuvântul atrage şi fascinează, cât obiectul pe care-l denumeşte: Cuvintele devin tot mai mici / Şi ochii obosesc să le vadă / Obiectele se măresc.... Oricum, constant rămâne interesul pentru raportul dintre cuvânt şi obiect, căci doar în raport cu obiectele capătă tot mai multă conştiinţă de sine “ochiul” şi “privirea” (motive-simbol ale subiectului aflat pe drumul dezmărginirii progresive); astfel încât ochiul devine cosmic (fuzionând eminescian cu luna, cu vântul, cu valul), iar existenţa e fie legănare într-un infinit ondulat, poveste spusă în balansoar (...Sunt atât de frumoase poveştile din balansoar...), fie (în momente mai dramatice) - răstignire a subiectului pe o Lume-Cruce, ce lasă pe trup semnele supliciului.
Tema privirii (cu motivul aferent al ochiului şi cu corelativul orbirii), de fapt, a raportului eu - lume, stăruie nu doar în primul poem, din care am citat mai sus (Despre ochii anume şi anumea privire - o adevărată artă poetică), ci pe o bună primă porţiune din volum. Astfel încât frunzele nu-s decât gândurile noastre moarte, timpul trecut ia chip de noiembrie, morţii se sperie de viaţă precum noi, cei vii, de moarte (răsturnându-se cu totul perspectiva) etc. Poetul devine nu doar “un nor, între norii din cer”, ci (orgolios, dar cum altfel?) - “un viu printre morţii de pe pământ”; iar Poezia, în ceasurile ei cele mai fericite, devine zbor (când sfintele zile prezente absente/ ... pot sări din avion/ Fără să li se-ntâmple nimic...).
Într-o bună tradiţie a poeziei şi literaturii feminine în genere, existenţa autentică tinde spre vegetativ, incompatibilă cu orice calcul (Nimic n-ar trebui calculat / Şi totul ar trebui lăsat / Să vină înspre noi precum somnul...). Din această perspectivă, existenţa reală e o perpetuă “simulare”: de examene, de istorie, de diverse discipline, de rigoare şi precizie, de ştiinţă; simulare din care lipseşte tocmai “îngerul” adevărului, autenticităţii: E ştiinţă de carte / Interpretare de text, opinie, eseu / Doamne, câtă îndemânare, / Ce talent, / Unde-i credinţa, ar striga / Evanghelistul Luca, / Supraveghetor şi el, / Ca şi mine... . În acest context, didactic şi nu numai, al agresiunii formelor asupra conţinuturilor, chiar evaluarea naţională devine un autentic “epitet”: Nu-i epitet în flori albe / Mărgele negre, şesuri întinse / Ceruri albastre - / Dar epitet există / În tristeţe albă / Gânduri negre, doruri lungi / Dansuri albastre / Evaluare naţională. Ironia şi predispoziţia ludică de care vorbeam salvează tonusul liric de prea marea gravitate , deschizând o supapă metalingvistică (nichita-stănesciană) poeziei: “simularea” are loc într-“o dimineaţă de luni, / de câte luni?...”, iar starea de a fi, cu singurătatea implicită, se contracarează nu doar prin ciripitul unei rândunici (aşadar, clasica temă a comuniunii cu natura), ci şi printr-un fel de “ciripit” al Poeziei înseşi: Să nu fiu - fiică singură / A venit o rândunică / Să stea - stea cu mine /Prin rând - unic de cer...
“Dulcea tiranie” a modelului Nichita Stănescu se simte pe alocuri, nu doar în prezenţa inefabilă a “îngerului” şi în amintita predispoziţia pentru jocul lingvistic, ci şi într-o adevărată temă a trans-substanţierii empatice, în sensul materializării sentimentelor, al abstracţiunilor în general (Colecţionez venirile tale / Ca pe nişte piese rare...; sau: Am împărţit anul în două: Jumătate ţi-am dat ţie / Şi jumătate mi-am lăsat / Mie etc.), cu corelativul diluţiei în sentiment şi al abstractizării lucrurilor (O casă unde să trăim / Şi să murim / Atât...). Dincolo de această “tiranie” se cristalizează însă, transparentă, mărgeaua conştiinţei de sine (existenţiale, dar şi poetice), care izbucneşte spre suprafaţă în felurite chipuri: uneori, din magma existenţială fierbinte, ca revoltă romantică, contra lucrurilor (şi fiinţelor) prea reci care ne înconjoară: Plouă şi sunt ploaie / Ninge şi sunt zăpadă / E noapte şi sunt noapte / E zi şi sunt zi / E trist şi sunt tristă.../ De ce le preiau pe toate? / Pe mine cine mă înţelege / Şi cine poate spune: / Elena, sunt Elena...).
Dar, spre sfârşitul volumului, aceeaşi conştiinţă de sine pare a izbucni la modul clasic, mai limpede şi mai aşezat, într-o adevărată odă a bucuriei de a exista (inclusiv poetic), constând într-un ciclu de douăzeci de poeme “turnate” în tiparele consacrate ale “epistolei”: către inimă, hamal, Toronto, Roma, turbulenţe, aer, muzică, munţi..., către toate ale lumii, adică. Care ar trebui să ştie că eu sunt Elena, cea care iubeşte cu aceeaşi inimă (chiar şifonată, decolorată de soare şi îngheţată de frig), femeia-hamal, ce-şi găseşte alesul printre bagajele lumii, cea care călătoreşte şi se deschide cu neostoită uimire spre toate zările lumii, cea mereu legănată de o muzică interioară şi de un zbor mai înalt decât cel al avioanelor etc. Toate ar trebui să ştie: Eu sunt Elena, cea care şi-a găsit ritmul şi muzica proprie.