Melania Cuc: Hrana noastră cea de toate zilele

Există o rugăciune pe care mulți dintre creștini o rostim zilnic, dar adesea o facem mecanic, nu pentru că așa am fost învățați de părinți și de mentori, ci pentru că ne grăbim, rostim, fără să îndrăznim să gândim. Dacă am lua un răgaz și am citi cu atenție, cu respect pentru înțelesul textului, am descoperi că până și rugăciunea „Tatăl nostru” are, credem, mici inadvertențe de traducere din versiunea originală.
„Sfințească-se Numele Tău!” — iată o sintagmă care, poate, nu e spusă chiar potrivit, pentru că noi, oameni cu păcate fiind, trebuie să știm că Numele Lui este deja Sfânt. Dar despre texte teologice vorbim în contextual în care ele rezolvă și relația omului cu hrana sa. Nu trebuie să demonstră, dar știm, simțim că  hrana, pâinea invocată în rugăciune,  poartă  cu ea o moleculă din dumnezeire.

Ce este firimitura de pâine pe care, de generații și generații, tot  consumăm și ea nu se mai termină? Minune? Iisus a hrănit în Ținutul Galileii o mulțime de aproximativ cinci mii de oameni; bărbați, femei și copii, cu doar cinci pâini și doi pești. După ce i-a săturat pe flămânzi, s-au mai adunat încă douăsprezece coșuri de firimituri. Miezul pâinii este ca o taină a vieții. Și  noi cerem: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.”

În acest verset nu e vorba doar despre hrană, combustibilul pentru energia care ne ține pe picioare, gata să realizăm lucruri mărețe sau să ducem lupte, colective ori personale. În pâine este echilibru, recunoștință. Pâinea o preschimbăm, la zile mari, în prescură. Pâinea, hrana noastră principală. Cât și cum ar trebui să rupem din ea fiecare ca să ne ajungă?

Îmi amintesc cum se hrăneau bunicii mei din Transilvania. Pâinea se făcea în casă, frământată cu maia și coaptă pe vatra încinsă cu foc de lemne. În casa bunicilor noștri nu se „înfuleca” în neștire. Exista un ritual respectat de la copil până la bolnavul de pe patul de moarte. Cine mai face azi semnul crucii deasupra unei pâini neîncepute? Fiecare îmbucătură era scumpă, ca materie și ca simbol.

Exista o regulă nescrisă: să nu arunci, să nu irosești, să te bucuri de ceea ce ai de la Dumnezeu. Toți știam că hrana noastră venea din pământ, prin mâna și truda familiei. Era obținută cu efort, cu transpirație, și nu putea fi înlocuită. Desigur, în istoria gastronomiei europene au apărut porumbul, solanaceele și alte plante comestibile, dar pâinea și-a păstrat locul în fruntea ierarhiei. De ce? Cred că pâinea a fost primordial sfințită; de aceea bătrânii mei îi făceau semnul crucii deasupra mesei.

Pe coordonatele noastre tradiționale a existat mereu un echilibru între post și sărbătoare. Vă mai amintiți de calendarele bisericești vechi? Aveau notate toate zilele în care nu aveai voie să te atingi de „dulce” — dulce însemnând proteină animală. Mai erau și zilele de miercuri și vineri, când toți ai casei nu gustau nimic până după-amiază. Era, fără să se știe, un „regim de slăbit” — un fasting cum spunem astăzi, modernii.  Poate că ne vom întoarce  la vechile reguli de viață, dacă vrem să supraviețuim dezastrelor care nu ne dau pace. Dacă vrem să „stăpânim pământul”, musai să respectăm regulile din vechime.

În satul meu altădată, mesele erau rânduite nu după ceas, ci după cum simțea sufletul omului, după cum era ziua, scurtă sau lungă. Un supărat nu mânca niciodată până să-i crape poala la cămașă. Apatia nu se inventase încă. Cei care călătoreau aveau propria lor hrană, nealterabilă. La muncile câmpului, când se trudea din greu, țăranii se hrăneau cu lucruri care să le dea energie.

Obiceiul postului și al cumpătării aducea ritm, disciplină, curățenie interioară. Bunicul nu se întreba   de „ce are voie” sau „ de ce nu are voie” să guste o bucata de slănină; el trăia cu convingerea că postul nu e pedeapsă, ci  purificare spirituală. La lăsatul secului, bunica spăla cu leșie toată vesela și tăblia mesei.
Mâncarea de post nu însemna să renunțe la hrana preferată, era o taină, un mod de vindecare, de  împăcare cu ce ai ș ice se cuvine. Te bucurai când sosea primăvara, o ciorbă de lobodă era un  meniu pe gratis. Nu exista hrană care să nu fie însoțită de rugăciune la masă. Bătrânii mei nu enunțau dar știau că rugăciunea este echilibru, cugetare, mulțumire. Pe atunci, oamenirea se hrănea, nu mânca. Astăzi? Mâncăm pentru a mulțumi papilele gustative, sar fără a ne mai hrăni spiritul. Mintea și trupul tind să fie în dezechilibru.

Paradoxul lumii noastre consumiste este că avem mult mai mult decât au avut generațiile anterioare, și nu am fost învățați să gestionăm cee ace crede, că sunt bucuriile.  Fast-food-ul, meniurile „instant”, dietele la modă, toate ne oferă sațietate și ne promit frumusețe și sănătate,  dar oae nu sun tele doar marketing, ne vând iluzii? Postul modern, un surogat al postului din vechime?

Astăzi vorbim despre „detox”, despre „post intermitent”, despre „reducerea caloriilor”. Am inventat cuvinte noi pentru a aborda o practică veche de mii de ani. Postul nu înseamnă doar a te abține de la mâncare, înseamnă a-ți curăța și mintea de gânduri rele. Adevăratul post nu slăbește trupul, ci îl luminează. Ati văzut sihaștrii din schituri isolate? Emană lumină.

Mâncăm din mers. Hrana a devenit un combustibil ieftin și prost. Noi suntem mașinăriile care nu pricep că un astfel de salt mortal, fără lonja de siguranță a rațiunii, duce la moarte înainte de vreme. Nu mă refer aici la un individ anume, ci la societate.
 Omul poate trăi fără hrană trupească peste treizeci de zile (știința o confirmă). Dar cum e cu sfinții care au postit în pustie mai mult de treizeci de zile? Ei și-au înfometat trupul și și-au hrănit sufletul cu rugăciune. Ce combustie le-a ținut viu focul vieții?
Știința de azi ne răspunde: când trupul nu mai primește hrană, spiritul intervine. Nu e magie.

Nu hrana fizică se transformă în hrană spirituală, ci invers, hrana spirituală poate ține un om în viață.

Suntem ceea ce mâncăm? Încă nu știm  cu adevărat răspunsul, dar învățăm să supraviețuim, să ne opunem tentației de a crede că gastronomia lumii a început cu fast-food-ul de azi.