Dumnezeu să-Și coboare tălpile ca să i le putem săruta

Există în om o dorință veche cât suflarea: aceea de a atinge pe Dumnezeu. Nu de a-L explica, nu de a-L defini, ci de a-L atinge. De a-Și pleca fruntea la ceva viu, concret, prezent. De aceea spunem, cu o îndrăzneală aproape copilărească: Dumnezeu să-Și coboare tălpile ca să i le putem săruta.

Nu cerem să-Și coboare slava, nici puterea, nici judecata. Cerem să-Și coboare tălpile — partea cea mai apropiată de pământ, cea care se murdărește de drum, cea care obosește. Cerem un Dumnezeu care să fi mers, care să fi cunoscut praful, pietrele, rănile drumului. Un Dumnezeu care să nu ne privească doar de sus, ci să stea cu noi jos.

Și, iată, Dumnezeul creștin nu Se supără de această cerere. Dimpotrivă, El a împlinit-o deja.

Fiul lui Dumnezeu Și-a coborât tălpile în istorie. A pășit pe pământul nostru, a intrat în noroiul nostru, a simțit ascuțimea drumurilor și greutatea pașilor. Tălpile Lui au fost spălate de o femeie păcătoasă cu lacrimi, șterse cu părul ei, sărutate cu frică și iubire. Nu a retras piciorul. Nu a mustrat gestul. A primit sărutul ca pe o mărturisire: Tu ești Dumnezeu, dar ești și aproape.

Sărutarea tălpilor este un gest de smerenie totală. Nu săruți tălpile cuiva căruia vrei să-i ceri explicații, ci ale Celui în fața căruia taci. Este rugăciunea fără cuvinte a celui care nu mai are argumente, doar dor. Este rugăciunea celui zdrobit, care spune: Nu mai știu nimic, dar știu că Tu ești aici.

Astăzi, însă, noi vrem un Dumnezeu explicabil, gestionabil, confortabil. Un Dumnezeu care să rămână în cer, dar să ne rezolve problemele pe pământ. Un Dumnezeu al ideilor, nu al tălpilor. Și tocmai de aceea Îl pierdem. Pentru că Dumnezeul adevărat nu Se lasă redus la concepte; El Se lasă atins doar în smerenie.

Când spunem „Dumnezeu să-Și coboare tălpile”, spunem de fapt: Doamne, coboară la nivelul suferinței mele. Intră în boala mea, în eșecul meu, în rușinea mea. Calcă peste mormintele mele interioare. Și El face asta. Dar nu cu zgomot. Ci tăcut, ca pașii unui prieten care intră într-o casă unde cineva plânge.

Și mai este ceva: nu putem săruta tălpile lui Dumnezeu fără să ne plecăm noi înșine. Nimeni nu rămâne drept când se apropie de picioarele Domnului. Mândria nu se poate apleca. Orgoliul nu îngenunchează. Doar iubirea o face.

Poate că lumea de azi nu mai are nevoie de demonstrații despre existența lui Dumnezeu, ci de această imagine: Dumnezeu care Își coboară tălpile. Dumnezeu care merge cu noi. Dumnezeu care nu Se teme să fie atins de slăbiciunea noastră.

Iar dacă El Și-a coborât tălpile, întrebarea finală nu mai este dacă putem să le sărutăm, ci dacă vrem. Pentru că a săruta tălpile lui Dumnezeu înseamnă a accepta să trăim altfel: mai smeriți, mai curați, mai atenți la pașii celuilalt.

Căci, cine a sărutat tălpile Domnului, nu mai poate călca în picioare omul.