Pr. Radu Liviu Roșu: Cine-mi este Dumnezeu?

Dragi cititori, odată cu începutul lunii februarie continuăm procesul recuperării din dependențe cu principiul al doilea din modelul de recuperare care spune așa: ” Am ajuns la credinţa cǎ o Putere Superioarǎ nouǎ înşine ne-ar putea reda sǎnǎtatea mentalǎ!
Pentru mulți acest principiu ar părea paradoxal și nerealist, dar dacă analizăm starea de fapt a lucrurilor, nimic nu este întâmplător și dacă apelăm și la onestitate putem recunoaște faptul că Dumnezeu este regizorul universului.
Dacă Principiul Unu nu este ca o incizie pe care trebuie sǎ o facǎ un chirurg pentru a-şi putea începe munca. Este dureros şi chiar distructiv, dar absolut necesar să realizăm acest obiectiv.
O persoanǎ este condusǎ cǎtre neputinţa sa şi apoi, poate pentru prima datǎ, nu se întâmplǎ nimic care sǎ-l salveze de confruntarea cu realitatea. El va trebui sǎ se uite fix la ea, sǎ o contemple şi, atâta timp cât existǎ urmǎ de rezistenţǎ, el trebuie sǎ rǎmânǎ exact acolo unde este.
În momentul în care o acceptǎ, este pregǎtit sǎ treacǎ la urmǎtorul Pas. Odatǎ ce şi-a acceptat propria neputinţǎ, apare ceva nespus, dar important: Poate existǎ o altǎ alternativǎ. Încetişor începe sǎ recunoascǎ faptul că o putere, orice putere, alta decât ego-ul sǎu atotputernic, este capabilă de a-l ajuta sǎ ajungă pe calea cea bunǎ, şi să-şi rezolve aceastǎ dilemǎ.
Ego-ul sǎu nu este Dumnezeu. Ego-ul unei alte fiinţe umane nu este Dumnezeu. Altcineva este Dumnezeu. Astfel, începe minunatul pelerinaj, iar dorinţa pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu s-a născut. „Cum doreşte un cerb izvoarele de apǎ, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu înseteazǎ dupǎ Dumnezeu, dupǎ Dumnezeul cel viu. Când mǎ voi duce şi mǎ voi arǎta înaintea lui Dumnezeu” (Psalmul 42: 1-2)
Este tentant sǎ presupui cǎ drogul este regele în lumea dependentului, iar din anumite puncte de vedere poate sǎ fie adevǎrat. Este, de asemenea, adevǎrat sǎ spunem cǎ ego-ul dependentului, ego-ul distrus, nu este doar el regele, dar şi Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care e important ca dependentul sǎ înţeleagǎ cât mai repede în recuperarea sa cǎ existǎ o putere mai mare decât el însuşi. Ceva, chiar şi în formǎ conceptualǎ trebuie sǎ înlocuiascǎ ego-ul distrus care joacǎ rolul lui Dumnezeu.
La început, contează prea puţin, ce anume. Pe parcurs ce recuperarea individului se dezvoltă, poate fi adecvat ca ideea de Putere Superioară să se apropie tot mai mult de Fiinţa Supremă a universului; într-adevăr, după ce intră în miraculosul domeniu al recuperării, e tot mai posibil ca individul să îşi dorească să facă această conexiune. Însă la început, e la fel de bine să înlături ideea de Dumnezeu, căci, altfel, tot felul de noţiuni periculoase pot fi încorporate în acest concept, iar dacă, mai apoi, acest concept prinde rădăcini, poate să nu fie capabil să susţină abstinenţa pe termen lung. Dumnezeu poate să fie Dumnezeu, doar dacă El e complet liber faţă de ego-ul dependentului.
Un element important în procesul de recuperare este ca dependentul să-şi lase deoparte viziunea lui faţă de Dumnezeu, din moment ce această viziune este deformată. Principiul Doi nu începe cu credinţă, ci cu o atitudine întrebătoare de încercare.
Atunci când fiul risipitor vede mâncarea porcilor şi îşi dă seama de disperarea situaţiei sale, el face Pasul Unu. Aproape imediat, îşi aduce aminte de Tatăl său şi face Pasul Doi.
Fraza ”Am ajuns la credința!” sugerează un proces, un progres al credinței ce evoluează în timp. “Am ajuns la credinţa” poate să fie titlul poveştii fiecăruia dintre noi. Asta implică, pe drept, faptul că credinţa este o călătorie, şi nu o destinaţie.
Pe parcursul dezvoltării, aproape toată lumea poate să facă greşeli, şi ele pot fi suficient de serioase încât să afecteze evoluţia noastră în continuare. Sf. Pavel accentuează un aspect şi implicaţiile acestuia: “Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; dar când m-am făcut mare, am lepădat ce era copilăresc”. (1 Corinteni 13:11)
În copilărie acumulăm tot soiul de idei, gânduri, sentimente, fobii şi tot felul de lucruri. Adoptăm, în special o mare varietate de gânduri şi experienţe legate de Dumnezeu. Îl comparăm pe Dumnezeu cu părinţii noştri, cu profesorii noştri sau cu altcineva pe care idolatrizăm. În cele mai multe cazuri suntem forţaţi să facem comparaţii de genul “Dumnezeu este ca şi tatăl meu, doar puţin mai mult” – sau ceva similar.
Cu toată confuzia maturizării – Dumnezeu, îngeri şi sfinţi, Moş Crăciun, iepuraşul de Paşte, “Zâna Măseluţă” – este foarte probabil ca şi imaginea care o avem despre Dumnezeu să fie confuză. Ăsta e cazul nefericit al lui Moş Crăciun – nu al sfântului din secolul 4, ci al celui care ne aduce daruri în Ajunul Crăciunului. La început, ca şi copii, suntem încurajaţi să credem că el este real şi apoi (la fel de confuz), când creştem suntem încurajaţi să încetăm a mai fi copii şi să credem că el nu există.
În gândurile noastre, Dumnezeu poate fi asemeni unui unchi binevoitor, cu toate astea, distant şi dificil de găsit. Sau, poate deveni ca un părinte – sursa siguranţei, afecţiunii, hranei şi adăpostului – dar şi persoana care ne va pedepsi când greşim.
Este posibil ca într-un final în mintea noastră, Dumnezeu să rămână ca o putere perfidă care ne torturează şi ne dezamăgeşte mereu şi la care îi place să ne joace feste. Acest lucru se poate întâmpla cu atât mai mult cu cât experimentăm acelaşi lucru şi în relaţiile noastre cu ceilalţi oameni. Vom avea tendinţa să proiectăm asupra lui Dumnezeu atât calităţile cât şi eşecurile celor care ne sunt mai apropiaţi.
Indiferent de ce gânduri şi idei ne conturează noţiunile despre Dumnezeu, la un moment dat în viaţa de adult este necesar să facem ceea ce Sf. Pavel spune şi să lăsăm deoparte copilăria, inclusiv acele imagini şi icoane false despre Dumnezeu care au rămas din lumea copilăriei. Trebuie să îndepărtăm orice falsitate, indiferent de cât de dureros şi trist ar fi.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.
Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!