Pr. Radu Liviu Roșu: Trezirea spirituală și lupta duhovnicească. Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

”Lupta spirituală trebuie dusă cu zel. Zelul și nepăsarea sunt două mijloace puternice. Unul ne unește cu Dumnezeu și celălalt ne separă. Zelul este un fier încins, nepăsarea este un fier rece: oricât de tare ai lovi fierul se răcește, nu poate face din el ceva; pe când fierul încins, este ușor de modelat.” - Sfântul Antim din Chios

Dragi cititori, iată-ne ajunși și la cel de-al doisprezecelea principiu de recuperare din boala dependenței, un principiu care are în prim plan trezirea spirituală a celui dependent în urma aplicării oneste a celorlalte principii și transmiterea mesajului către dependentul care mai suferă încă de pe urma cosumului, că există soluții șio că se poate scăpa din cușca dependenței și din cursele ei.

Dar ca să fie și mai clară această noțiune de trezire spirituală, mă voi strădui să aduc câteva lămuriri asupra ei, deoarece de ea avem nevoie fiecare dintre noi care ne dorim o viață trăită în Dumnezeu.

În general, trezirea spirituală este înțeleasă ca fiind acțiunea duhovnicească, la nivelul minții și al inimii, prin care dependentul, și nu numai, se opune gândurilor, imaginilor sau dorințelor rele. Toată viața spirituală a omului poate fi redusă la trezire, care îl conduce pe om la purificare și, apoi, la desăvârșire.

Trezirea spirituală, duhovnicească este, așadar, după cum spune Sfântul Isihie Sinaitul: ”fixarea stăruitoare a gândului la poarta inimii pentru a privi gândurile necurate care vor să intre înăuntru”. Despătimirea are loc printr-un proces intens de înlăturare a răului din inimă și chiar din adâncul fără fund al inimii.

Astfel, trezirea - Sf. Simeon Noul Teolog - înlătură gândurile rele ce se găsesc în suprafața inimii, iar, apoi, rugăciunea, pe cele ale duhurilor rele și ale patimilor care tulbură adâncul fără fund al inimii. Prin chemarea lui Dumnezeu, se mistuie și se topesc acolo ca ceara; unirea minții rugătoare cu adâncul inimii, unde se află Dumnezeu, reprezintă arderea tuturor bolilor spirituale care se află în inimă.

Înlăturarea lor, prin trezirea rugătoare a dependentului, nu înseamnă însă și desființarea acestor boli. Ele se retrag, la nivelul simțurilor, prin care aprind suprafața inimii. Din această poziție, mintea trează și rugătoare le elimină foarte repede. Prin urmare, efectul principal al trezirii spirituale este unitatea omului lăuntric care se retrage de la cele din afară.

Această unitate este, de fapt, temeiul vieții duhovnicești înalte, al contemplației și meditației. Ca atare, trezirea este fundamentul restaurării firii umane în starea sa paradisiacă, cea alături de Dumnezeu. Această restaurare este echivalentă cu unitatea interioară a tuturor puterilor sufletești ce lucrează în cadrul acestei unități, potrivit firii umane, așa cum a fost ea gândită de Creatorul ei.

Trezirea duhovnicească este numită și filosofie activă a mintii, ceea ce se apropie, ca sens, de viziunea arhimandritului Sofronie, ce o numește cultură a minții. Ea este o deprindere a discernământului și a deosebirii gândurilor, pentru a ține gândurile bune și a le înlătura pe cele rele, o cultură a minții în vederea libertății interioare a dependentului sau codependentului.

Discernământul sau deosebirea gândurilor este lucrarea duhovnicească prin care dependentul și codependentul păstorește gândurile de la Dumnezeu, ferindu-le de gândurile cele rele care vin de la boală sau din relații.

Tot cu privire la discernământ, există două lucrări prin care se realizează acest act duhovnicesc de separare a gândurilor: supravegherea minții și trezirea propriu-zisă. Prima este mult inferioară calitativ celei de a doua, care este mult mai intensă mai ostenitoare: ”           Altceva este supravegherea minții și altceva, trezirea (trezvia); pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât este de departe cea de a doua de cea dintâi, fiind cu mult mai ostenitoare”

Supravegherea minții este o simplă operație mintală ce se poate realiza, preponderent, prin puterile mintal-psihice ale omului, în timp trezvia este o stare de har care surprinde lucrarea bolii până și cele mai ascunse unghere ale sufletului.Trezirea duhovnicească este deci un act profund duhovnicesc, pe când supravegherea minții este doar un act psihologic.

Prima este mult mai ostenitoare, pentru că antrenează și capacitează toate puterile sufletești ale omului și pentru că trebuie să păstreze continuu starea de har necesară identificării și înlăturării simptomelor bolii. Trezvia minții ”ne costă” , ”ne doare”, pentru că înseamnă ruperea de plăceri și strâmtorarea sinelui, o răstignire a minții, o luptă cu tine însuți, cu egoismul.

Cu toate acestea, este și o trăire în dragoste și onestitate cu Dumnezeu și cu aproapele. Dumnezeu ne-a creat ca noi să lucrăm cu mintea, dar noi am ajuns să muncim mai mult fizic și să obosim, pentru a ne satisface toate plăcerile, tocmai pentru că nu avem lucrarea cuvenită a minții.

În ceea ce privește natura luptei duhovnicești sau a trezirii spirituale, ea se caracterizează prin două dimensiuni: una externă și alta internă. Trezvia se îndreaptă spre exterior, printr-o luptă duhovnicească ce privește grijile lumii și pe cele trupești și spre interior, printr-o lucrare ce privește lupta cu situațiile în care boala noastră ne aruncă permanent.

Toată această lucrare trebuie să se întipărească în memoria noastră, pentru ca acesta să poată fi, la rândul ei, călăuză acelora ce merg pe drumul curățirii sinelui

Pe de altă parte, aceeași lucrare trebuie reținută, pentru că imaginile bolii biruite pot oricând reveni, aruncându-l pe cel în cauză în situații extrem de frustrante și poate chiar spre recădere

Trezirea spirituală este, așadar, o încordare continuă și o luptă în duh cu gândurile negative aduse de boala sau bolile de care suferim, în mintea noastră. Ea este, în același timp, o identificare a izbucnirii bolii și o dezicere de aceasta. Lucrarea bolii este foarte subtilă și vicleană, de aceea, și atenția trebuie să fie pe măsură.

Boala are putere de a intra în adâncul nostru și de a-L învinui, de acolo, pe Dumnezeu pentru toate suferințele lumii noastre, pentru că El a zidit-o. Gândurile bolii pătrund în inima și în mintea noastră, dându-ne impresia că gândurile și simțămintele induse de ea ne sunt proprii nouă. Orice neatenție duhovnicească, la nivelul minții, are ca efect transformarea gândului rău în faptă i depărtarea noastră de Dumnezeu.

Orice gând rău urmat este o ascultare a omului față de boală, dacă am ascultat o singură dată de ea și am căzut în ispită, unde avem siguranța, că acea “clipă nu se transformă în veșnicie?” Cu cât ascultăm mai mult și mai des de gândurile rele, cu atât capătă mai multă putere asupra noastră și ne silesc, apoi, la lucruri de neimaginat pentru noi.

Chiar dacă se întâmplă acest lucru, noi suntem chemați, să reluăm lucrarea duhovnicească cu și mai altă osârdie: „după ce am fost răniți și omorâți, ne putem ridica și putem lupta iarăși, pentru a deveni și mai iscusiți.” – Sf. Simeon Noul Teolog

Ascultarea sau neascultarea de boală, de tentațiile și de ispitele ei nu ține, însă, exclusiv de noi, în sensul că nu o putem realiza singuri. Pentru a nu asculta de boală, trebuie, numaidecât, să ascultăm de Dumnezeu. Structura sufletească și mintală a omului nu este una autonomă și, deci, nu poate ieși singură din mrejele bolii. El poate face aceasta numai în comuniune cu Dumnezeu.

În fapt, trezirea spirituală nu este altceva decât o stare harică, stare în care sesizarea și înlăturarea răului și a gândurilor pe care ni le insuflă boala se realizează prin prezența, în mintea și în inima noastră, a cuvântului sau a gândului lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, trebuie să spunem că trezirea duhovnicească se datorează unei stări continue de rugăciune. Trezirea duhovnicească și rugăciunea sunt legate una de alta cum este legat sufletul de trup, trezirea opunându-se păcatului, iar rugăciunea ștergând gândurile rele. Rugăciunea, întrucât realizează o legătură directă cu Dumnezeu, face posibilă simțirea gândurilor rele și înlăturarea lor.

În fapt, sesizarea aceasta este posibilă datorită faptului că prezența lui Dumnezeu, în mintea noastră, luminează orice ungher al ei și suprimă orice mișcare ce se ridică împotriva acestei Lumini sfinte.

Trezirea spirituală este, așadar, un act comun, este efectul întâlnirii, la nivelul minții și al inimii omului, a conștiinței omenești cu conștiința dumnezeiască.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!