Pr. Radu Liviu Roșu: Akedia – amorțirea sufletului

”Akedia nu este urmată de o altă patimă pentru că le are în ea pe toate” -  Sfinții Părinți

Sfântul Ioan Scărarul – este slăbănogire a sufletului, neputință a minții; ea îi lingușește pe cei lumești și Îl defăimează pe Dumnezeu, că este nemilostiv și nu-l iubește pe om. Ca urmare a înrobirii voinței omului ( dependența și nu numai) se pierd puterile sufletului ceea ce duce inevitabil la stările patologice ale întristării și akediei.

Sfântul Ignatie Briancianinov definește akedia în felul următor: ”Lenevie împotriva oricărei fapte bune și mai cu seamă împotriva rugăciunii. Nepăsare...Stat degeaba. Odihnire de prisos prin somn, zăcut. Mutare din loc în loc. Robire. Lipsire de frica de Dumnezeu. Învârtoșarea inimii. Nesimțire. Deznădejde. Se manifestă printr-un mestec viclean dintre sentimentul de deprimare și cel de agresivitate.

Repulsia față de tot ceea ce are la dispoziție, în combinație cu tulburarea dorință de tot ce n-are, paralizează capacitățile naturale ale sufletului, încât alt gând nu mai poate veni în minte. Akedia îl face pe om să se ”auto-canibalizeze”. Întristarea și furia, care în starea normală au direcții diametral opuse, în akedie se unesc și îl transformă pe om într-un obiect de ”scurtcircuit” sufletesc

Gabriel Bunge vorbește de ”paralizia lăuntrică” , ”sufocarea minții”, acea ”punere sub obroc” peste toate capacitățile vitale – omului i se ”taie respirația” sufletește. Pavel Velikanov – ”Viața spirituală a omului este reacție permanentă, răspuns viu al personalității la fondul aflat în continuă schimbare al împrejurărilor vieții.

Akedia este în primul rând criză duhovnicească a personalității care s-a investit în ceva fără să lase nimic deoparte, dar n-a primit ”dividendul” scontat. Rezultatul acestui ”faliment spiritual” este epuizarea sufletească și starea de ”opoziție interioară” față de Dumnezeu, iar această opoziție este uneori inconștientă.

Opoziția se manifestă în exterior prin încălcări ale poruncilor lui Dumnezeu (fără nici o părere de rău) și ale regulilor de purtare civilizată – refuză tacit comunicarea cu Dumnezeu prin rugă. Din ea ia naștere starea părăsirii de către Dumnezeu, care duce la deznădejde, de aici se ajunge la trândăvie (stat degeaba), apoi la secătuirea de orice puteri = pierderea nădejdii. Nimic din tot ce ți se poate întâmpla nu e mai rău.

Omul își pierde integritatea perceperii lumii și, în consecință, se condamnă la boli sufletești serioase – DEPENDENȚA – iar însănătoșirea lui depinde de graba cu care se va împăca cu Dumnezeu și cu sine însuși.

Akedia se manifestă sub două forme: uneori ca plictiseală insuportabilă, deprimare, iar alteori ca lenevie și indiferență față de preocupările spirituale. În acest ultim caz, omul poate să nu aibă deloc un aspect exterior abătut: dimpotrivă, poate fi vesel, poate glumi și poate avea o atitudine plină de vioiciune față de orice altceva.

Ea îi atacă atât pe cei cu viață îmbunătățită cât și pe cei ce nu au nici o disciplină și sunt străini de viața spirituală. Primul semn, care este și cel mai sigur, constă în starea de slăbiciune lăuntrică, în lipsa de consistență a impulsurilor sufletești.

Tot ce îi este accesibil omului nu-i convine: nici locul unde trăiește, nici munca, nici tovărășia rudelor și cunoscuților; în toate privințele vrea să schimbe câte ceva. Dorește tot ce nu este accesibil: închipuirile și visările îl încurcă în mreaja lor, îl fac imobil, incapabil de acțiune

Omul trăiește un sentiment tulbure și nedefinit de nemulțumire, de repulsie, de oboseală față de sine însuși, față de anturajul său și față de orice formă de activitate

În anumite cazuri, akedia îi inspiră o repulsie profundă și constantă față de locul unde trăiește, arătându-i tot felul de motive pentru a fi nemulțumit față de el și făcându-l să creadă că în altă parte va fi mai bine. Îl împinge să-și lase locul de muncă și să-și caute altul nou, băgându-i în cap că acela va fi mai interesant și îl va face mai fericit.

Dacă omul este singur, îi este greu să rămână la locul lui: patima îi dă ghes să plece de acasă, să se ducă în tot felul de locuri. Câteodată începe să hoinărească. Caută orice fel de contact cu alte persoane = găsește pretexte. Omul creează și întreține legături deșarte, pe care le ”hrănește” prin discuții inutile, în care manifestă de obicei curiozitate vană. Buna dispoziție a celor din jur îi provoacă nedumerire, iritare și protest fățiș sau disimulat. Pe cel ce suferă de akedie nimic nu-l mângâie și nu-l bucură, el nu nădăjduiește în nimic și nu crede pe nimeni.

Aceasta este o stare maladivă, în care pătrunde în suflet o dispoziție depresivă, ce devine constantă odată cu trecerea timpului, vine sentimentul singurătății, al părăsirii de către rude, de către oameni și chiar de Dumnezeu.

Celălalt semn caracteristic al akediei constă în lenevie, în slăbirea puterilor sufletești și trupești, efortul pare peste puteri, îndatoririle sunt ”prea multe”. Este prezentă starea de surmenaj extrem însoțită de dorința de a ieși prin propriile puteri din starea aceasta. În acest caz devin caracteristice astenia, pierderea bărbăției, moleșeala, amorțeala, neglijența, nepăsarea, somnolența, senzația de apăsare fizică și psihică.

Ea se manifestă, însă, chiar și prin mimică și comportament: expresia posomorâtă a feței, umerii lăsați, capul plecat, pierderea interesului față de ceea ce este în jur, față de starea sa. Se poate observa chiar scăderea tensiunii arteriale. Conflictul omului cu el însuși crește în intensitate și se transformă în boală somatică, păcatul se infiltrează ușor în ”învelișul ” trupesc al omului, dobândind trăsături de maladie fizică.

În teologia creștină akedia este considerată păcat ”de moarte” – în particular, deoarece procesul distructiv sufletesc duce și la serioase tulburări fiziologice. Cât de mult au progresat procesele de distrugere somatică se poate stabili după următoarele simptome ale akediei:

Tulburările de somn ( somnolență sau insomnie), modificările de apetit (bulimie – anorexie), dereglarea funcțiilor intestinale ( constipație), scăderea energiei. Slăbiciunea, oboseala rapidă chiar și la cele mai banale solicitări intelectuale sau fizice, senzații neplăcute sau dureri în diferite părți ale corpului (în mușchi, stomac, inimă). Capacitățile persoanei respective devin instabile: mintea nu se mai poate concentra și trece de la una la alta.

Oamenii aflați în starea descrisă mai sus, sunt supuși unei anxietăți fără motiv, unei depresii generale, unui sentiment periodic sau permanent de apăsare, de oboseală fără cauză, de inhibiție fizică și psihică. Este necesar să avem în vedere și factorul duratei temporale. Akedia este o stare cronică, ce poate ține ani de zile, adeseori fără o cauză evidentă. Face parte dintre stările sufletești care apar chiar și în condițiile unei depline bunăstări aparente.

Dacă alte gânduri vin ( Pornografia și Vorbirea de rău), akedia persistă vreme îndelungată. De aici apare o stare aparte de declin sufletesc ce poate îmbrăca o formă cronică.

Consecința fundamentală a Akediei este întunecarea generală a sufletului: akedia întunecă rațiunea, orbește și bagă în beznă tot sufletul. Acesta își pierde capacitatea de a înțelege adevărurile fundamentale.

Sfântul Ioan Casian spune în acest sens: ”Sufletul rănit de săgeata acestei patimi pustiitoare adoarme, cu adevărat, în privința oricărei nevoințe spre virtute și a vegherii asupra simțămintelor sale duhovnicești”.

Cea mai gravă consecință este aceea că din cauza ei omul se află în starea înstrăinării de cunoașterea lui Dumnezeu. Akedia provoacă sentimentul lipsei de nădejde, al părerii de rău pentru vremea pierdută, îi insuflă omului că nu se poate mântui, că eforturile lui au fost zadarnice. Îl aduce la epuizare fizică, provoacă tulburarea minții și agitația sufletului, care rămâne atunci lipsit de virtuțile și tăria sa.

Cu timpul, starea de deprimare a duhului, de îndoială în ce privește corectitudinea alegerii modului de viață și al sensului vieții, se intensifică, deznădejdea sporește. Deznădejde are, însă, consecințe și mai grave: Omul care și-a pierdut nădejdea se lasă pradă, în mod frecvent și în special narcomaniei, beției, pornografiei la orice nivel, etc. și se consideră pierdut. Are loc fuga – mai întâi de acasă, în căutarea distracțiilor sau a ieșirii din ”fundătură”.

Când sunt epuizate toate felurile de distracții și toate tentativele de a ”sparge” cercul vicios, omul, pustiit lăuntric, ajunge să fugă chiar din viață.

Spre deosebire de celelalte patimi, akedia nu poate fi tămăduită printr-o virtute care să i se împotrivească direct și care să-i ia locul în sufletul omului.

Primul pas în lupta cu akedia este identificarea bolii acesteia de care suferim, înfruntarea ei şi nu fuga de ea. Să luptăm cu ispita schimbării, a devierii atenţiei, a distragerii. Demonul akediei iti zice să pleci, să încerci să fugi de realitate. Şi Părinţii îţi spun să înfrunţi.

Să ieşim din toropeala sufletească şi trupească care ne cuprinde, să nu ne lăsăm biruiţi de somnul trupului şi al sufletului, să ne aplecăm asupra noastră şi să căutăm să ne liniştim sufletul, să ne dobândim pacea sufletească. Pentru aceea avem nevoie de foarte multă răbdare. Să răbdăm, să nu plecăm, să nu încercăm să evadăm.

Apoi trebuie să avem nădejde. Să avem nădejde că Dumnezeu ne va izbăvi de această patimă, să avem nădejde în bunătăţile viitoare în viaţa veşnică. Apoi este nevoie de pocăinţă, de întristarea cea după Dumnezeu.

Apoi să ne aducem aminte de moarte. Toate mijloacele de divertisment nu au alt scop decât să ne facă să pierdem timpul, să treacă timpul fără să ne dăm seama. Or, timpul ne-a fost dat ca un interval în care să ne dobândim mântuirea şi atunci orice minut pe care-l pierdem în zadar este de fapt o riscare a mântuirii noastre, a veşniciei. Apoi iarăşi este nevoie de frica de Dumnezeu.

Cel mai important în lupta cu akedia este rugăciunea. Rugăciunea dă putere tuturor celorlalte lucruri pe care le-am enumerat până acum. Fără rugăciune nu se poate nimic. Rugăciunea potenţează aşadar, toate celelalte leacuri împotriva akediei, pentru că prin rugăciune noi chemăm ajutorul lui Dumnezeu.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!