Drum lin spre veșnicie, draga noastra doamnă profesoară Livia Tofeni din Rebrișoara!

Se spune că oamenii nu mor, ci se mută în stele. Ei rămân în sufletele celor care îi iubesc și îi respectă. Se întorc mereu la ei și poposesc pe prispa amintirilor, deapănă bucurii sau le ascultă gândurile pline de recunoștință.

Am simțit să scriu aceste rânduri despre cea care a fost profesoara noastră de limba română din Școala Generală Rebrișoara, doamna profesoară Tofeni Livia.

Zilele trecute am aflat vestea tristă, cea a plecării  dintre noi a doamnei profesoare. Știam că este în pensie, știam că își poartă frumos greutatea anilor… Am rămas  în minte cu imaginea perfectă a unei profesoare- model de eleganță și modestie, sobrietate, autoritate, prin informațiile pe care le deținea, așa cum o vedeam, o simțeam și o cunoșteam, cu toții.

În prima clipă mi-a revenit în minte imaginea unei clase numeroase, (așa cum  croiau vremurile de atunci), revedeam rândurile de bănci cu elevi mulți, majoritatea copii de țărani sau muncitori, dar care au învățat carte și și-au pus bazele citit-scrisului la orele de limba româna ale doamnei noastre profesoare. Aceasta este explicația faptului că majoritatea dintre aceștia au absolvit licee sau au terminat facultatea, neavând nevoie de pregătiri suplimentare. Mai degrabă, de încurajare și sursă de informare!

Măiestria pedagogică a doamnei profesoare a fost remarcată și admirată, în mod sigur, de elevii ce au devenit ei- dascăli, mai târziu! N-ai cum să nu admiri și peste ani, răbdarea, atenția și respectul pe care îl acorda fiecărui elev, dar și familiei acestuia. Când simți asta, ca dascăl? Când și tu, copil fiind, te-ai ridicat dintre ei și nu nesocotești șansele fiecăruia în parte, mai ales că ,,îl citești’’ că poate, că este talentat, că vrea... Atunci, sâmburele încolțeste, crește și se dezvoltă iar floarea vredniciei crește cu fața înspre lumină!

Știa doamna profesoară să ne explice regulile gramaticale, să le înțelegem și să le învățăm în clasă, avea răbdare să ne asculte pe fiecare, să ne corecteze cu blândețe sau să ne poarte de grijă, ca o mamă, în practicile agricole de atunci, unde participam la culesul merelor.

Ne îndemna să citim și ne verifica pe fiecare, ce am citit. Insista de dezvoltarea interesului pentru citit căci acesta nu se sfârșea. Împrumutam apoi cărți care,, circulau’’ de la unii la alții și niciunul nu ne lăsam mai prejos (făceam din citit o modă) căci ne simțeam egali între noi. Doamna profesoară știa să ne facă să înțelegem asta!

Dacă am admirat ca și copil ceva, ce atunci înțelegeam, era felul în care doamna profesoară știa să mențină și să încurajeze concurența între noi, ca elevi.

Și o făcea atât de frumos, ambiționându-ne, ascultând zilnic ceea ce cream fiecare, pe baza celor citite suplimentar, pornind de la  modelul dat de dânsa, în clasă. Ne asculta cu răbdare și atenție, schimbând ordinea din șir, zilnic, spre a nu avantaja sau dezavantaja pe cineva.

Și câte nu s-ar mai putea scrie, aduceri aminte frumoase care merită scrise căci au fost lumina unui far ce a deschis atâtea cărări!

Copiii țăranilor au devenit ,,domni cu școală’’,alții au învățat meserii și au construit satul modern ce se vede din mersul mașinii grăbite. Unii au dus numele satului lor mai departe și o dată cu el și numele dascălilor care au zidit în suflete  lor dragostea de carte, de glie, de părinți și dascăli, de școala din Rebrișoara.

Și toate acestea rămân nemuritoare. De aceea trebuie să vorbim și să scriem multă vreme despre cei pe care i-am iubit și respectat! Despre cei care au pus în zidul vieții cărămizi si le-au prins cu pricepere.

Zidul cunoașterii trebuie zidit cu măiestrie, tact și dragoste de copii!

DRUM LIN ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR, DOAMNA NOASTRĂ PROFESOARĂ!

Oricât am scrie, ar fi prea puțin! Rămân săpate toate, în sufletele noastre!

Cu recunoștință,

Nadia (Urian) Linul