Jurnal de Salon – Eseu - de Ana Vaida

De curând am primit o carte scrisă de către d-na profesoară de matematică, Ana Vaida, domnia sa fiind și  directoarea Liceului George Coșbuc-Năsăud, cu ani în urmă.

Am deschis-o și am răsfoit-o cu emoție. Nu mă așteptam ca între paginile  ei să găsesc câteva poezii scrise de mine. Nu era puțin lucru, cu atât mai mult cu cât nu am fost eleva doamnei profesoare, în anii de liceu.

Am citit cartea, pagină cu pagină, cu mare interes.

La pagina 5, prin intermediul Pro-Log(os)-ului, doamna profesoară ne amintește ce a simțit în Pustiul Hozovei, ca Pelerin în Israel-ul anului 2015. Emoția locului, căldura, beduinii, sfinții locului, Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, fiorul rugăciunii și energia primită în acele ținuturi sfinte.

Oare, să fie întâmplătoare această relatare? Se leagă ea de întreaga poveste prezentată în carte? Cu siguranță, da, căci nimic nu este întâmpător.

Pe tot parcursul cărții, într-o ordine deloc întâmplătoare, doamna profesoara presară poezii scrise de marele poet, Adrian Păunescu. Nu, nu este doar o dovadă a prețuirii la maxim a operei marelui poet! Nu este subiectivismul relației speciale de prietenie stabilită între cele două familii: Vaida și Păunescu! Ridicarea unui monument în centrul orașului Năsaud, cu bustul marelui poet de către năsăudeni, prin implicarea familiei Vaida, în mod special, nu este decât o dovadă a respectului maxim purtat prin vreme! Nu, poeziile prezente în cartea doamnei profesoare reprezintă convingerile  și experiențele ,,prezise’’de marele poet, neegalat încă, sunt introspecții, lămuriri ,,nicicând contestate.,,Ce le pasă lor de noi, bătrânii / Care și așa trăim prea mult/ sau ,,Ce-ar fi, ce ar fi/ Dacă brusc, ne-am îmbolnăvi/ Dacă n-ar avea cine pe cine să trateze?”,,Eu știu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi’’-,,Pacient’’Adrian Păunescu. 

Un Jurnal de Salon, o experiență de viață- la prima vedere, dar mult mai mult decât atât. Este un spital care seamănă cu o hartă a țării, în care,,Venim plângând, să te vedem plângând’’ poezia ,,Țara în spital’’-de Adrian Păunescu.

Eram convinsă că matematica are puncte comune cu poezia sufletului, iar această lectură nu făcea decât să mă convingă de mult mai mult.

,,Sunt  sătul de atâta sănătate’’-poezia ,,Dreptul la boala’’ Adrian Paunescu-pag 21.

Scrisă într-o perioadă de pandemie, când starea de sănătate fizică a doamnei nu era deloc ușoară (o operație de înlăturare a pietrelor de la fiere, la paroscopic), cartea, de o complexitate aparte, urmează un fir concentric, adăugând convingeri, sentimente, experiențe de viață reale, ascunse sub alte nume, pentru a proteja personajele. Convingerile, cele legate de credința în Dumnezeu, dovezile reale întâlnite în locuri și timpuri ce se succed, exprimate atât de clar și sincer, fără a părtini sau acuza, creează o tablă de șah, completând albul cu negrul și negrul cu albul, într-un joc al vieții, al bucuriei și suferinței, așa cum este viața, în general.

Scrisul înlătură suferința pentru cel care știe a mânui stiloul și face din aceasta o preocupare. Este soluție care poate salva situații de criză sau te ajută să înțelegi totul cu ochii minții și peste timp.

,,Cine ești, de unde vii/ Omule, tu poți să știi/’’

Dar starea de boală a doamnei profesoare îi provoacă autoarei motive de aducere aminte  a momentelor frumoase trăite  în ultima vreme: ,,Nunta de aur’’, organizată  în biserică, cu mulți invitați, revederea Marocului, după 41 de ani, lansarea  cărții lui Adrian Păunescu și  ,,Misterul Năsăudean’’.

                Acest prilej de a scrie este unul care salveaza ceea ce uitarea ar putea șterge, în perioada post operatorie, când ți-ar fi mai ușor să înlături cu un burete imaginar tot ceea ce ai avut în fața ochilor, timp de câteva zile. Cu atât mai mult, cu cât nu a fost nici simplu, nici ușor.

                Doamna profesoară, descărcându-se de gânduri și angoase, după cum recunoaște, nu insistă doar pe aspectele negative. Aici, în spital, în SALON, găsește oameni de o rară calitate sufletească, precum: tanti Florica, doamna Valy, Codruța, doamna Teodora, Ioana.

O mare atenție  acordă personalului spitalului, implicat maxim în tratarea bolnavilor, de respectul oferit de către aceștia bătrânilor, implicarea, empatia. Cu ochi de fin observator, observă și ,,micile’’scăpări, retușând ,,dăscălește’’lipsurile, în gând, punând o limită, acolo unde este posibil, omenește.

La început, nedumerită, autoarea nu înțelege cum de a ajuns aici, căci stilul de viață al dânsei  este unul sănătos.

Fiecare coleg de suferință devine personaj în cartea dânsei. Fiecare ,,caz’’ internat în salon este prezentat așa cum este el, ,,necoafat’’,așa cum este viața, în general.

O Ioana, pacienta de la neurologie, cu tulburari grave de memorie cauzate de un accident de motocicletă, iubită de toată lumea, datorită caracterului  și bunătății ei.

O Codruța care are are un soț bun, implicat în creșterea și educarea copiilor, o familie  cu credință în Dumnezeu.

O doamna Teodora, adevărată furnicuță, care nu ezită să se ridice din pat pentru a ajuta pe oricine din salon, mai ales pe Ioana. Copiii dânsei au nume biblice, ca și cei ai Codruței.

Autoarea aduce explicații, făcând o adevărată ,,diversiune’’ în istorie, în Biblie, dovedind că este o bună cunoscătoare -ajutându-ne pe noi, cititorii, să întelegem semnificația acestora.

La pagina 41 autoarea revine cu experiența Pelerinajului în Israel-2015. Este și aceasta o modalitate de a lega firul cărții, într-un mod aparte, deloc întâmplător. ,,Trăim pasageri într-o lume bolnavă/ Noi înșine azi mai bolnavi decât ea’’-,,Opriți această cursă’’-Adrian Păunescu

                Mare mi-a fost bucuria când, la pagina 44-a cărții mi-am găsit publicată poezia ,,O, Doamne!’’-semnată Nadia Urian.

,,O, Doamne, bunule Părinte, /Ascultă, te rugăm, a noastră rugăminte’’/Ia de la noi urgia nedorită /Și nu ne duce, Doamne, în ispită!/ Doar Tu ne  poți scapă de aspra pedepsire  /Ce coborat-a peste întreaga omenire/’’.

  ,,Suflete, te-am luat aici cu mine /în singurătățile senine’’pag 28. Bartolomeu Valeriu Anania

 Mâna scrie singură, surprinzând atât de multe amănunte în caracterizare, grăbită parcă, să nu omită ceva. Mai ales, din trăsăturile fizice ,,Doamna Valy, la 67 de ani, o divă, femeie superbă, brunetă cu ochii verzi’’.

În continuare, autoarea ne prezintă câteva frânturi din povestea vieții domniei sale, anii petrecuți în Maroc,-ca prof de matematică, experiența de acolo, revenirea în România, funcția de director adjunct al Colegiului Național George Coșbuc, plecarea la Paris-1992-1993, experiența dobândită acolo.

Ni-i prezintă apoi pe nepoții dânsei, cu speranțele  sădite în ei. Toate acestea se încheie cu poezia ,,Răspântie de labirint-Adrian Păunescu ,,N-am dreptul să gândesc, atunci când gândul/ Nu e deplin stăpân pe Univers’’.

De asemenea, experiența de fiica sau noră aflată la capul bolnavelor-mama sau soacra, i-au modificat gândirea autoarei – convingând-o că este doar o ocazie de a-și ispăși păcatele.

Credința doamnei este punctul de echilibru și legătura cu Cerul,  iar experiența  spitalului  nu este decât o  ocazie de încercare a acesteia.

Este așteptată ziua operației, în care întrebarea ,,Voi mai trăi  începând de azi?-este tot mai evidentă. Încrederea în medicină a pacientei este mai mică decât cea în Dumnezeu.

,,Și un trăznet  din natură mai aștept/ Ce scriu aici să ardă mai departe Adrian Păunescu -,,Precuvântare’’

Momentul crucial-al anesteziei generale-  o determină  pe autoare să-și scrie Testamentul-pag 55 a cărții, adresat membrilor familiei. Aceasta se încheie cu poezia ,,Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!’’-,,Cred, privind la Dumnezeu”-scrisă de Ioan Hapca-2010.

,,Tristul colind’’ scris de Nadia Urian încheie pag 62 ,,Doar rugi ar trebui să se aștearnă /Pe albul foii…dorind doar mântuire/ Acum când vin colindători la ușa/ Aduc cu ei Vestea Cea Mare/ Și cântă, cer iertare/Pentru întreaga omenire/.

Ziua a 6 șasea, ziua operației  care a decurs foarte bine, căci ,,Dumnezeu a făcut minunea’’, un motiv în plus că doamna profesoară să mulțumească ,,Îți mulțumesc  că ai murit pe cruce pentru păcatele mele!’’ căci ,,Străini suntem în viața  noastră toată’’ Adrian Păunescu ,,Înstrăinați’’)

Ziua a- 7- a aduce prilej de rugăciune  și mulțumire pentru  evoluția pozitivă  a stării de sănătate postoperatorie.

O atenție deosebită o acordă bătrânilor, în general. ,,Bătrânilor nu le este frică de moarte, de boală, ei au credința  în Dumnezeu, dar le este frică de umilire ,,de batjocura vecinilor, care le-ar bârfi copiii care nu au grijă  de bătrânețea  părinților lor.

Nu uită însă să ne amintească că ,,O zi în care nu ai râs este o zi pierdută’’- la pagina 86 a cărții,-,,să râd mai des, să mă bucur de orice’’ ,căci ,,Un pic de durere te face profund/ Mai multă durere te-afundă prea mult’’-,,Dreapta măsură’’-Emil Ciopran.

                Ziua a 8 a vine cu lămurirea că ,, Viața-i un mister’’. Legătura dintre paciente este foarte puternică. Înainte de  a se externa, d-na profesoară își așteaptă vecina de pat să revină din sala de operație. Nu poate pleca fără să o vadă.

Cred că și dacă citești doar pagina aceasta a cărții, este suficient să înțelegi motivația scrierii cărții  de către doamna profesoară. Firul cărtii este firul vieții și acesta leagă oamenii între ei, în momentele de suferință și durere.

Revenirea  acasă este o bucurie  dar și un prilej de meditație asupra tuturor aspectelor evenimentelor petrecute.

,,Omenirea nu am făcut-o noi, trestiile gânditoare’’  și nici viața nu ne-am dat-o noi. Există legi  care ghidează această lume…

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…’’

,,Căci eu iubesc  și flori,  și ochi, si buze,  și morminte’’ pag 100-Lucian Blaga

Dacă credința  și încrederea  în bine și iubire ne vor însoți pașii, nimic nu poate să fie pierdut.

Pledoaria pentru umanism -pag 104- aduce în centru definirea  FERICIRII-ca starea în care creierul și inima funcționează coerent ,,benefic pentru propria sănătate’’. 

Am terminat de citit cartea, dar am păstrat în suflet dorința să o redeschid. Am așezat -o pe birou, ca semn că o să o recitesc încă multă vreme. N-am închis-o și n-am așezat-o pe raftul bibliotecii.

Sunt convinsă că și d-voastră veți simți  același lucru, după ce o veți parcurge.

Felicitări doamnei profesoare, multă sănătate, să scrie multe alte cărți, nu într-un salon de spital, ci într-un Salon Cultural-Literar- locul de întâlnire  al scriitorilor, artiștilor, filozofilor, pentru dezbateri de idei, curente, tendințe, directive, decizii, loc de înălțare spirituală.

,,Ai scris un cântec, versul tău

Rămâne după tine

Îndemn spre bine sau spre rău

Lăsând în inimi rodul tău’’ (poezia ,,O, OM!’’ de Traian Dorz)

Nadia Urian Linul