Părintele Radu Roșu: Etapa a doua - Inventarul relaţiilor personale

Concentrați-vă toată atenţia asupra relaţiilor personale. Atenţie: nu-i vorba nicidecum despre „Ei! Asta-i prea stupidă să fie pomenită.“ Din nou, nu trebuie să emiteți nici o judecată de valoare, etichetând un lucru ca bun sau rău, ori înlăturând arbitrar o amintire ca fiind nesemnificativă sau chiar jenantă.

Trebuie să fiți minuţioși şi detaliați ca şi funcţionarul care ia în primire obiectele găsite în săpături, pentru că acest inventar va deveni o piesă esenţială în procesul de însănătoşire. Unii pacienţi pot să-şi traseze inventarul în tuşe groase.

Este foarte important să vorbească despre oamenii care au contat în viaţa lor şi ei îi vor elimina pe rând, unul după altul. Importanţa relativă a diferitelor legături iese imediat în evidenţă. Alţii, însă, trebuie să acorde mai multă atenţie detaliilor. Astfel, dacă identificăm o problemă mai devreme pe parcursul şedinţelor, încercăm un sondaj mai profund, cerem mai multe detalii asupra unei anumite părţi din inventar.

De pildă, Jerri Aynes a crescut cu un tată care o molesta fizic. La douăzeci şi nouă de ani cântărea aproape nouăzeci de kilograme şi avusese legături cu şapte bărbaţi care o maltrataseră. La prima şedinţă a venit cu un ochi vânăt. Chiar înainte de a apela la clinica  de specialitate, făcuse unele progrese. În loc să aştepte îndemnuri pentru a intra pe uşă, cum ar fi făcut cu un an înainte, ea ajunsese să recunoască faptul că prietenul ei o bătuse.

Timp de două şedinţe i s-a ascultat povestea. La a treia i s-a dat o temă scrisă: „Scrie numele de botez ale tuturor bărbaţilor care au contat în viaţa ta. Notează-i în ordine cronologică. În fiecare caz, specifică cum te-a rănit, cum l-ai ajutat şi ce te-a atras la el.“ „La toţi?“ „Da. La fiecare dintre ei.“

Redăm o parte din ședința terapeutică pentru a scoate în evidență aspectele importante din procesul terapeutic.

Lui Jerri i-au trebuit două săptămîni pentru a-şi completa lista. Apoi, i s-a luat lista şi, într-o şedinţă-maraton, au vorbit împreună cu consilierul despre fiecare în parte. „Larry, iubitul meu din liceu, era un dulce. Şi el era supraponderal şi mă simţeam bine lângă el. Ne făceam lecţiile împreună, ieşeam la o îngheţată. El a fost singurul care nu a încercat să mă rănească. Dar a trebuit să se mute. Tatăl lui era militar. I-am pierdut urma, înţelegeţi?“ „N-a fost violent niciodată.“ „N-a ridicat niciodată mână asupra mea. Nici nu ne prea certam.“

„Când mergeaţi la îngheţată cine plătea?“ „El. Şi o cerea întotdeauna pe cea mai mare.“ „Cine profita mai mult de faptul că vă făceaţi temele împreună, tu sau el?“ „El. De aceea l-am pus pe coloana «Cum îl ajutai?». Nu era un elev prea bun şi eu eram de nota zece.“

„Vă întâlneaţi pe lângă orele petrecute pentru teme?“ Jerri a trebuit să se gândească vreo câteva minute, scormonind urmele de amintiri din memorie. „Nu, nu prea.“ „Ce îţi oferea el din punct de vedere afectiv? Ce făcea el pentru tine, numai şi numai pentru tine?“

S-a îndreptat, încruntându-se. „Să fim serioşi. Gândiţi-vă o clipă. Eu eram fata grasă. Eu nu mă întâlneam cu nimeni şi nu primeam nici o laudă; pe seama mea se făceau numai glume. Larry era dispus să fie văzut cu mine şi mă mulţumeam cu acest lucru. Nu ştiţi ce înseamnă să fii grăsana clasei.“

„Îţi aminteşti că săptămâna trecută vorbeam despre violenţă activă şi pasivă? Problemele legate de copilăria pierdută? Le-am abordat din perspectiva relaţiei părinte/copil. Acum, gândeşte-te la ele din unghiul relaţiei prieten/prietenă.“ „Nu înţeleg.“ „Larry te-a folosit în avantajul lui, luând ce-i trebuia şi nedând nimic în schimb. Chiar atunci când îţi oferea o îngheţată, acest lucru nu era în favoarea sănătăţii sau binelui tău. Îţi cumpăra alimente grase, în cantităţi mari, pare că aproape intenţionat, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că vei rămâne la fel de grasă ca el. El nu te-a sprijinit afectiv şi n-a fost acolo când ai avut nevoie de el. Acum înţelegi?“ „Violenţă pasivă, nu-i aşa?“ Aşa este.

După cum se întâmplă adesea, această trecere în revistă a listei i-a provocat lui Jerri revelaţii neaşteptate. Modele recurente de comportament şi situaţii au sărit pur şi simplu de pe pagină, nu numai în ochii psihologului, ci şi ai pacientului.

Un alt exemplu, tatăl lui Dave Johnson era alcoolic. Pentru a suporta situaţia, mama lui lua tranchilizante. De la vârsta de şase ani fusese bărbatul familiei, preluând hăţurile atunci când mama şi tata nu mai erau în stare de nimic. Acum, la şase ani după ce plecase de acasă, era un om de încredere, absolvent de colegiu şi excelent profesionist, un tânăr arătos cu un păr buclat, blond închis.

Şi avea a patra prietenă serioasă. Celelalte se hotărâseră să nu se căsătorească cu el în cele din urmă. Sue, ultima, tocmai îi respinsese cererea în căsătorie. Ce se întâmpla cu el? De ce nu putea să atragă o fată destul ca să se mărite cu el, astfel încât să se aşeze şi el şi să-şi întemeieze familia pe care o visa?

La început, Dave n-a văzut nici o asemănare între ultimele două femei din viaţa lui, Sue şi Annie. Stătea în faţa biroului psihologului şi studia lista. „Sue e foarte cultă. Rafinată. A făcut şapte ani de balet.“ Zâmbi. „Ar trebui s-o vedeţi cum se mişcă! Annie, nu-i cine ştie ce cultivată. E un gen sportiv, fără graţie. De fapt, e tipul de sportivă pe care ţi-o imaginezi într-o reclamă de ridicare a greutăţilor. Ar muri de râs să audă de balet.“ „Aspect fizic?“ „Nici o asemănare în ceea ce priveşte nuanţa pielii, conformaţia corpului, felul de a se mişca.“ „Personalitate!?“ „Sue e rezervată. Liniştită. Nu-i deloc expansivă. Annie pare foarte extrovertita, dar până la un punct. Te lasă la câţiva centimetri de suprafaţă, iar dedesubt construieşte un zid. E foarte defensivă în ceea ce priveşte intimitatea gândurilor ei.“

„Deci, ai putea spune că ambele femei aveau mari dificultăţi în a se deschide celuilalt?“ Dave dădu din cap. „Bună apreciere, da. De fapt, înclin să cred că acesta este unicul aspect comun.“ „Dar altele? Capacitatea de a-şi exprima sentimentele?“ Beculeţul se aprinse. Fiecare femeie cu care Dave avusese de-a face – deşi ele se aflau sub multe aspecte la polul opus – fusese incapabilă de deschidere afectivă. Iată din nou obsesia coercitivă.

Tatăl şi mama lui Dave, dependenţi de alcool şi medicamente, fuseseră indisponibili din punct de vedere afectiv. El a crescut într-un vacuum afectiv pe care, inconştient, îl recrea în fiecare relaţie. Observaţi şi că toate femeile pe care le găsise atrăgătoare aveau propriile lor probleme de codependenţă. Radarul ce-l poartă fiecare persoană codependentă era în plină funcţiune, emiţând semnale în ambele direcţii.

Poate că mulți nu aveți la îndemână un specialist care să vă ajute să reflectați mai bine. Cu toate acestea, un astfel de inventar al relaţiilor poate duce la un înalt grad de autocunoaştere. Pregătiți-vă lista şi examinați-o cu atenţie, încercând să identificați tiparele repetitive. Dacă puteți avea alături un prieten de încredere, un preot sau un confident, lista se poate dovedi şi mai folositoare.

Dar, mai ales, împărtăşiți-o lui Dumnezeu în discuţiile voastre personale cu El. El îşi aminteşte de aceşti oameni mult mai bine decât voi. El vă poate ajuta să înţelegeți. Scopul este de a căuta şi a găsi motive recurente în relaţiile voastre.

De aceea e atât de importantă identificarea tiparelor. Aşa cum arată şi cazul lui Dave Johnson, revenirile obsedante generate de importante chestiuni afective nerezolvate au ecou în toate relaţiile intime din viaţa ta. Ecoul modelului recurent ne poate duce înapoi spre acele voci ale stafiilor trecutului, care vor deveni astfel vizibile în sfârşit.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, Pr. Roșu Radu Liviu, consilier în adicții!