Andrei Marga: O lume schimbată, deloc liniară

În continua schimbare din lumea de astăzi, tot mai puține realități de odinioară rămân neatinse. Noile realități nu sunt simple și liniare, încât oamenii caută, în mod firesc, repere. Din multe direcții, din țară și din afara ei, sunt, la rândul meu, întrebat care este adevărul în desfășurările care au loc în trei domenii: războiul din Ucraina, evoluția Europei unite, politica Statelor Unite sub administrația actuală. Răspund aici cât mai concentrat posibil.

În ceea ce privește războiul din Ucraina, nu este vorba de a lua partea unora în dauna altora, războiul din Ucraina fiind o chestiune care privește cele două țări, ci de a spune adevărul. Sub acest aspect, Helmut Schmidt (Die Mächte der Zukunft, 2006), care a participat ca tânăr ofițer de stat major la campania răsăriteană cunoscută a Wehrmacht-ului din anii patruzeci, a avertizat pe drept că, în condiții normale, nu ar trebui ca cineva să interfereze în relația de mai mult de șaisprezece secole dintre ruși și ucraineni. Sunt popoare cu istorie, cultură, limbă în mare măsură comune. Acest avertisment rămâne valabil – integritatea fiind, în opinia mea, condiție a oricărei rezolvări echitabile în raport cu istoria.

Sunt acum două condiții practice ale ajungerii la adevăr în privința acestui război. Prima este analiza istorică și juridică până la capăt a datelor. A doua este corelarea multiplelor surse de informații.

Sub câteva aspecte, războiul din Ucraina are un dosar istoric. Nimeni până azi nu l-a contestat.

Primul aspect este acela că, așa cum recunosc actorii situației (secretarul de stat american Baker, diplomați germani etc.), a existat o înțelegere Gorbaciov-Bush-Kohl potrivit căreia Rusia să-și retragă armata din Europa Centrală, Germania să se unifice și nicio altă forță militară să nu ocupe acel spațiu. Doar că, Europa, în loc să continue pe calea normalizării situației de după Al Doilea Război Mondial și „războiul rece”, încheind tratatele necesare, s-a creat o nouă situație conflictuală prin preocuparea de a prelua Ucraina și Georgia în NATO. Așa cum au declarat participanți la summit-ul NATO din 2008 (cancelarul german, președintele francez, reprezentanți americani, dar și președintele rus), includerea celor două țări în NATO poate antrena războiul, căci Rusia nu acceptă intrarea altor puteri pe ceea ce ea consideră „centura ei de securitate”. Așa cum au menționat diplomați americani, comunicatul summit-ului a fost modificat de cineva în favoarea includerii – ceea ce a tensionat grav politica europeană.

Al doilea aspect este că, după cum se știe din istoriografia celui de Al Doilea Război Mondial, exterminările de evrei, probabil cele mai ample din Holocaust, s-au petrecut pe teritoriul Ucrainei. Presa internațională (din SUA, Israel, Franța etc.) a și evidențiat cu timpul  recrudescențe naziste în Ucraina, iar simbolistica acestora a revenit sub regimul actual. Cei mai cunoscuți istorici contemporaniști din Franța (Chaliand), Germania (Wirsching), SUA (Walt) etc. au arătat că „maidanul” –  mișcarea care a răsturnat puterea politică aleasă la Kiev și a dat startul schimbării geopolitice – a fost operă de servicii secrete. George Soros (vezi monografia lui Andreas von Rethy) a revendicat pentru sine organizarea „maidanului”, iar analize internaționale au confirmat că doar până la 25% dintre participanți știau despre ce este vorba.

Rămâne însă misterioasă aprinderea din nou a minții unor politicieni cu teza că „Rusia este prea mare”. Nu se explică altfel intervenția intempestivă a lui Boris Johnson ca nu cumva la Istanbul să se ajungă la pace între Rusia și Ucraina, ca și alte intervenții apoi pentru ca războiul să nu se oprească.

Rămâne de analizat și ceea ce relevă investigarea arhivelor relativ recent deschise (de pildă, Lutz Hachmeister, Hitlers Interviews. Der Diktator und die Journalisten, Kiepenheuer & Witsch, Köln, 2024). Anume că Führer-ul, chiar în contextul în care emisarii săi erau trimiși la Moscova să negocieze cooperarea, discuta cu intimii atacarea Rusiei, care i se părea „vulnerabilă”.

Se știe prea bine că în orice decizie de stat se împletesc premise complexe, ce vin din situația istorică de facto și din interese proprii, care se pot discuta îndelung. În fapt, Rusia a trecut cu armata granița Ucrainei, după ce înăuntrul conducerii ei a avut loc o evoluție. Această evoluție a atins concepția privind profilarea Rusiei în lume și, desigur, deciziile militare (detaliat în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2023). Președintele Vladimir Putin a criticat la München (2007) reluarea „războiului rece” și încercările de izolare a Rusiei și a prefigurat noua atitudine internațională a țării sale. El a îmbrățișat explicit vestita „idee rusă” ca axă a „renașterii Rusiei”, lansată de Ivan Iljin. O vastă literatură, cu bună bază factuală (vezi Dmitri Trenin, The Putin Doctrine, 2013; Steven Lee Myers, The New Tsar. The Rise and Reign of Vladimir Putin, 2015; Robert Nalbandov, Not by Bread Alone. Russian Foreign Policy under Putin, 2016 etc.), oferă tabloul acestei evoluții.

Primul pas major a fost recuperarea Crimeii, care nu a fost niciodată ucraineană, fiind dată în administrare Ucrainei în 1954, sub Hrusciov, în cadrul luptei pentru succesiunea lui Stalin. Al doilea pas a fost trecerea armată în Răsăritul rusofon al Ucrainei, în situația în care statul ucrainian a eșuat în politica democratică față de minorități, inclusiv în aplicarea acordurilor de la Minsk. Ne dăm seama ce stupoare s-a creat când unul dintre avocații acordurilor a spus că ele au fost elaborate doar pentru a da timp Ucrainei să se înarmeze.

Nu s-au putut invoca probe că Rusia ar fi vrut în 2022 să cucerească Ucraina și să îngenunchieze pe cineva. În planul de pace german (2023), care are printre semnatari cunoscători profesionalizați ai situației politico-militare (un general, fost responsabil la NATO, și un consilier de politică externă al cancelarului Kohl), se arată clar că nu există nici o dovadă că Rusia ar urmări teritorial altceva decât revenirea în Crimeea și Dombas. Rusia a vrut, se poate spune, dislocarea conducerii ucrainene, pe care o socotește responsabilă de deteriorarea relațiilor. Nu s-au putut invoca nici probe că Rusia nu putea încheia războiul în primele săptămâni – în definitiv, era clar că vrea să evite ofensarea poporului ucrainian și preluarea răspunderii pentru ocuparea unei țări mari, geografic și demografic, cu toate obligațiile administrative implicate.

Cum se stă astăzi? Rusia a revenit în Crimeea și a restabilit controlul în Dombas. După datele analizelor internaționale de la această oră, Rusia înaintează militar bucată cu bucată. Se discută, desigur, pacea – numai că degeaba se cere stoparea ostilităților, dacă se continuă alimentarea cu arme. Oprirea transferului de arme și încetarea focurilor  de armă în orice formă sunt, împreună, indiciul că o parte sau alta vrea efectiv pacea. Altfel, va continua bombardarea de ambele părți, dronele întreținând mai departe un război oricum evitabil.

Este tot mai mult cazul să se observe și la noi că între timp are loc și configurarea unei atmosfere internaționale schimbate. Planul de pace al Chinei (2023) prevede suveranitatea țărilor după ce se ajunge la acorduri care respectă interesele de securitate ale fiecărei părți. Rusia a declarat că nu acceptă altceva și a precizat în context că promovează neabătut obiectivele pentru care a intrat în război. Președintele SUA a declarat că nu favorizează o parte sau alta, dar vrea pace. Azi este tot mai limpede că nu mai este posibilă securitatea unei țări fără a include în ea și securitatea vecinului.

Se poate face oricând calculul forțelor militare aflate la dispoziție de o parte sau alta, dar nu doar acest indicator tehnologic decide evoluția evenimentelor. Nu indicatorii pur militari contează, ci faptul că, în afara înțelegerilor, lumea va plăti din greu aventurile războinice. Am spus din capul locului și am repetat mereu că Europa va plăti costurile războiului din Ucraina, iar faptul este, din nefericire, evidență.

Ce perspective sunt acum? Toate indiciile arată că nu se poate câștiga militar războiul din Ucraina. Este de luat în seamă și faptul că Rusia acuză o „amenințare existențială”, încât pe acest fundal recursul la lovituri cu arme nucleare tactice nu poate fi exclus. Nu există alternativă la negocieri între Rusia și Ucraina – desigur între autoritățile lor legitimate de alegeri.

Teza mea privind încheierea războiului din Ucraina am expus-o pe larg în volumul Pacea astăzi (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2024). Sunt de părere că pentru revenirea cursului internațional de la războiul din Ucraina, la cooperare, ar trebui plecat de la sarcina neîndeplinită a anilor nouăzeci:  crearea unei noi structuri de securitate în Europa și în lume și încheierea celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece” prin tratatele indispensabile.

În fapt, ieșirea de pe scenă a celor care au realizat înțelegerile anilor optzeci și nouăzeci – Reagan, Gorbaciov, Bush, Kohl, Baker, Shevarnadze, Genscher – a însemnat și ivirea neînțelegerilor. Se plătesc scump nesiguranțele create de neîncheierea tratatelor pe baza dreptului internațional. Primul Război Mondial s-a încheiat cu tratate – Versailles, Trianon, etc. Al Doilea Război  Mondial are tratatul de la Paris (1947), dar acesta este doar un tratat de pace, nu mai mult – oricum nu este tratatul de securitate de care este nevoie.

Desigur, orice înțelegere în formele acordului, memorandumului, declarației comune dintre state etc. este importantă. Dar forța de a regla durabil relațiile dintre state o au tratatele care întruchipează dreptul internațional. La propriu, nu orice înțelegere înseamnă drept internațional – pentru a fi așa ceva, o înțelegere trebuie să respecte criterii istorice, demografice etc. și să aibă ratificarea parlamentelor reprezentative ale statelor implicate. Se observă ușor că unele acorduri și memorandumuri, care se invocă azi naiv sau demagogic ca „drept internațional”, nici nu au fost ratificate de parlamentele respective vreodată!

Trebuie recunoscut că după Primul Război Mondial s-a manifestat o conștiință juridică mai acută a ceea ce înseamnă la propriu drept internațional. Această conștiință o mai au destui oameni și după Al Doilea Război Mondial. De aceea, chiar unele tratate ale anilor șaptezeci între țări europene, care au dus la pacificare pe continent, conțin o precizare: ele sunt valabile până la reglementarea finală a chestiunilor generate de război. De aceea, un președinte german, renumit jurist, a și observat: nimeni în perioada postbelică nu a avut mandatul parlamentului țării sale să negocieze încheierea războiului sub toate aspectele, inclusiv teritoriile. Nu mai insist asupra faptului cunoscut că nu s-a abolit până la capăt nici măcar pactul Ribbentrop -Molotov!

Inclusiv războiul din Ucraina atestă faptul că, fără un tratat de securitate în Europa și fără tratate corespunzătoare între țări, nu se ajunge decât la noi conflicte. Iar o schimbare importantă se petrece chiar sub ochii noștri. Cine călătorește de la Kiev spre Alma Ata și înaintează spre China își dă ușor seama că, în situația în care în Ucraina se amplasează fie și numai rachete cu rază medie de acțiune, se atinge securitatea Chinei. Iar China nu mai poate fi indiferentă la ceea ce se petrece în securitatea Europei.

Dar,  spun din nou, cu toată răspunderea: România nu are ce căuta în acest război. Între multe altele, țara noastră nu are de câștigat din formarea, la care unii aspiră, a unei alte puteri militare – de data aceasta una fără tradiții de politică internațională. Puterile istoriei nici nu au cum să fie îngeri.

         În ceea ce privește Uniunea Europeană, aceasta era deja în criză sub precedenta Comisie Europeană, dar măcar căuta variante de reorganizare (detaliat în A. Marga, România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019). Nu s-a mai făcut reorganizarea, ci, odată cu Ursula von der Leyen, s-a accentuat birocratismul și ingerința Bruxelles-ului în afacerile interne ale țărilor, prin încălcarea reglementărilor. Acum, în loc să se procedeze cu competență și înțelepciune la progresul integrării democratice a națiunilor care compun Europa unită, lichidând disparități istorice, încurajând creativitatea cetățenească și cooperarea în avantaj mutual, se trăiește un derapaj. De aceea, în multe țări europene sunt reacții.

Sunt de părere că nu este nevoie de armată europeană, cât timp este NATO. Vigilența rămâne, desigur, parte a istoriei. Îmi amintesc, însă, că deja Heidegger cerea europenilor să se elibereze de clișeele privind Răsăritul. Și el și-a dat seama de otrăvurile ideologiilor și propagandelor. De altfel, în anii nouăzeci secretarul de stat american James Baker cocheta cu eventualitatea ca și Rusia să intre în NATO. Președintele Vladimir Putin a reluat ideea la nivelul anului 2000. În orice caz, suntem astăzi într-o altă lume – mai legată, mai interdependentă, cum se spune, încât nimeni nu se poate sustrage conexiunilor și le suferă impactul.

Proiectul armatei europene nu va reuși, căci Europa unită are nevoie stringentă de integrarea democratică a țărilor. De altfel, nu tensiunile și înarmarea sunt soluția la dificultățile din zilele noastre, ci realismul și inteligența. Ca totdeauna în istorie, abia o Europă a libertăților individuale, democrației și culturii este Europa propriu-zisă. 

Pentru România, a fost un succes istoric invitarea la deschiderea negocierilor de intrare în Uniunea Europeană, în decembrie 1999, și promisiunea obținută în 1996 de intrare  în NATO. Transformările ulterioare din societatea românească au permis convertirea negocierilor și a promisiunii în realități. România și-a asigurat astfel un cadru benefic pentru propria dezvoltare.

Din nefericire, garniturile de decidenți care i-au hotărât soarta nu au mai fost capabile în ultimele decenii să fructifice acest cadru, încât, sub multe aspecte, țara nu a putut depăși subdezvoltarea. Mai mult, spre deosebire de alte țări din aceeași uniune și alianță, România și-a distrus cooperările firești, construite în timp, cu restul puterilor și supraputerilor lumii. Azi, aceste cooperări sunt dintre cele mai reduse din istorie, în paguba țării și a cetățenilor ei.

Este esențial pentru România să fie în uniuni și alianțe convenabile. Dar aceasta nu înseamnă să nu aibă cooperări profitabile cu alte țări. Nimeni nu obligă la așa ceva! Iar ostilizările la care se recurge mai nou de către decidenți iresponsabili, care-și închipuie că „istoria se sfârșește”, costă enorm și  sunt contraindicate.

Din păcate, descurcarea la nivel mediocru este luată în România actuală drept pregătire suficientă. Ca efect, diagnoza „prostocrației” (detaliat în Octavian Știreanu, coord., Trecerea la prostocrație. Publicistică în starea de alarmă, București, 2021) continuă să se confirme pe scară mare, cu efecte dezastruoase. Erorile în materie de ocupare de funcții de decizie costă astăzi cel mai mult pe lume.

          În ceea ce privește politica Statelor Unite ale Americii, am apreciat din capul locului revenirea de la neoliberalism, la republicanismul democratic al tradiției americane,  pusă în mișcare de Donald Trump. Și, cu aceasta, desigur, eliberarea justiției de sub controlul și strânsoarea decidenților politici. Am apreciat voința președintelui de restabilire a dialogului supraputerilor – SUA, China, Rusia – și voința de a stinge rapid războiul. Nu se pot soluționa problemele lumii actuale prin război, iar cooperarea supraputerilor rămâne condiția păcii.

Mi-am dat seama însă de două lucruri. În comparație cu Ronald Reagan, lipsește din spatele actualului președinte american curentul teoretic-argumentativ care să propulseze o asemenea politică. Sau nu este folosit suficient acest curent, care este de obicei puternic în Statele Unite! În aceeași comparație, susținerea din societatea americană este încă ceva mai redusă. Probabil că președintele depinde mai mult decât se crede de forțe din jur.

Aș vrea ca Donald Trump să reușească în cele două direcții. Nu duce însă la nimic speranța unora, de o parte și de cealaltă a spectrului politic din România, că îl vor folosi în favoarea lor pe președintele Donald Trump. Nu se va petrece așa ceva. În fața liderilor americani, oricare ar fi, contează inovațiile de care ești capabil, realizările competitive, ceea ce faci pentru comunitatea din care faci parte. Concetățenii noștri ar proceda înțelept dacă s-ar preocupa să rezolve cu forțele interne dificila situație în care România a fost adusă de către decidenții ei.

http://www.andreimarga.eu