Prof. Cristina Mirela Rus: Cât preţuieşte sufletul

„ Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet, iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Moartea trupului este despărţirea sa de suflet, iar moartea sufletului e despărţirea de Dumnezeu.” (Părintele Arsenie Boca)

Se spune că speranţa moare ultima sau că nu moare niciodată. Aşa o fi. Căci oare ce ne-am face fără speranţă? Cum ar fi viaţa noastră dacă nu am avea nădejde? Nădăjduim că vom afla calea, nădăjduim că vom găsi la capătul ei lumina, nădăjduim că vom avea pentru copiii noştri un drum neted, cu încercări, negreşit, dar cu Dumnezeu şi cu credinţa pas la pas. Nădejdea nu poate avea izbândă fără trudă. Ne trudim să ne asigurăm pâinea cea de toate zilele, ne trudim să fim cei mai buni sau cât de buni în meseria pe care ne-am ales-o sau pe care ne-a rânduit-o Bunul Dumnezeu, ne zbatem să agonisim de unele, de altele, ne îngrijim să oferim odraslelor noastre luna de pe cer. Dar în truda asta neîncetată, îi dăm sufletului locul cuvenit?
Trăim nişte vremuri greu de definit, nişte vremuri în care calităţile morale şi cele sufleteşti au scăzut atât de mult, încât se pare că am ajuns la o treaptă vecină cu sălbăticia. Omul se crede centrul universului, se crede un fel de semizeu. Ne omorâm sufletul în fiecare zi câte puţin. Dar pe acest drum al decăderii fiinţei umane, vom înţelege, probabil, că nu suntem decât nişte trupuri, nişte fiinţe atât de slabe, menite pieirii, într-un final, şi care nu vor putea atinge veşnicia decât regăsindu-şi sufletul pierdut şi înălţându-l cu toată puterea înspre Dumnezeu. Căci sufletul de unde nu izvorăşte răspunsul la chemarea Celui de Sus, sufletul ce nu se înalţă prin rugăciune spre cer, este, cum spune IPS Iustinian Chira, „ asemenea unei case pustii, plină de păienjeniş, locuită numai de păsările întunericului.”
Boli, necazuri, suferinţe pun la încercare biata fiinţă omenească. Dar leacuri precum credinţa, dragostea, dacă sălăşluiesc în sufletul omului, pot birui orice năpastă. Când lăsăm dragostea lui Dumnezeu să-şi facă casă în inima noastră, orice văpaie care ne arde, aceasta o stinge şi roua ei ne răcoreşte.
Omul are, ca dar, liberul arbitru. Aşadar, fiecare dintre noi este înzestrat cu putere şi simţire să decidă asupra a ceea ce va face. Putem alege binele, chiar dacă uneori e simţit ca o povară sau nu e conform cu ceea ce este „în trend”. Sau putem alege răul, ca fiind o cale mai uşoară, dar care nu duce nicăieri. Inteligenţa, discernământul, răbdarea, cunoaşterea, mila fac din om să fie asemenea fecioarelor înţelepte. Pe când mărginirea la firea sa îi asigură apartenenţa la categoria fecioarelor neînţelepte. Alegând drumul în lumină, calea dreaptă, „sufletul schimbă pământul cu cerul.”
Suferinţa izbăvitoare, munca cinstită, rugăciunea smerită, iubirea, ascultarea, precum şi arta, purifică sufletele de colbul acestei vieţi. Tot ceea ce este adevărat, de folos şi de preţuit se găseşte în propria inimă. Acolo se află adevărata fericire, adevărata comoară, nu ceea ce construim în afara acesteia. Dacă ne rănim trupul, curge sânge, dar pansăm rana şi o vindecăm. Când sufletul este rănit, lacrimile curg. Uneori acestea spală, purifică şi lasă în urma lor albul mântuirii noastre. Dacă sufletul nostru bate şi se zbate pentru Dumnezeu, vom răzbi mai uşor şi vom urca drept pe scara către El. Căci „cine ţine la sufletul lui. Îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mire, îl va găsi.” (Matei 10: 39)
Dacă nu am crede în nemurire, dacă nu am vedea dincolo de moartea trupească, viaţa cu Hristos, zadarnice ar fi toate. Însăşi crearea omului şi înzestrarea lui cu toate darurile s-ar dovedi fără rost, dacă nu am fi siguri de dăinuirea veşnică a sufletului şi de „corolarul firesc”, ÎNVIEREA.
Sufletul trebuie să ajungă la sine însuşi, să găsească sau să regăsească izvorul de apă vie, „strămutându-se în Dumnezeu” . (Părintele Arsenie Boca) Dacă ne-am păstra sufletul de copil, care tânjeşte după zâmbetul mamei, care se înveseleşte printr-o îmbrăţişare, care e senin precum cerul de mai şi care oferă iubire necerând nimic în schimb, care e blând şi curat ca lacrima, întreaga lume pământească ar fi colţ de rai. Să ne împăcăm sufletele atât de înecate de griji, de ură, de frică şi de nemulţumire. Să fim curajoşi, chiar de vom pierde câte ceva din ale acestei lumi, dar cel puţin vom încerca să ne păstrăm demnitatea şi credinţa în Raiul cel de Taină. Să ne întoarcem din atâta rătăcire de la adevăr; frica, deznădejdea, renunţarea sunt ale trupului care tremură. Curajul, credinţa şi statornicia sunt ale sufletului, „iar sufletul nu are cum să tremure.” (Barbu Ştefănescu Delavrancea)

„Deşi corpul vrea să fie pământ în pământ, sufletul vrea să fie cer în cer.” (Lope de la Vega)
„Sufletul îndrăgostit de Hristos este pururi fericit şi senin, orice i s-ar întâmpla, oricâte osteneli şi jertfe l-ar costa dumnezeiasca lui dragoste.” (Sfântul Porfirie Kafsokalivitul)