1 Noiembrie – când Cerurile se deschid

 „Cimitirul este școala școlilor și facultatea facultăților. Du-te în cimitir, el îți vorbește despre Dumnezeu”.      (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Ziua de 1 Noiembrie, zi de sărbătoare, în care fiecare mormânt, mai mult decât în restul anului, devine un mic altar de lumină. Crucile, în lumina tremurândă a lumânărilor, par niște porți spre lumea de dincolo. Este o sărbătoare a vieții, în cele din urmă, o sărbătoare ce înseamnă un refuz al uitării, pentru că cei plecați trăiesc în sufletele noastre.

Viața aceasta este un lung drum fără oprire, precum și tot ceea ce ne oferă, momentele de bucurie, de fericire, dar și de necaz și deznădejde curg precum apa unui râu. Viața înseamnă naștere, înseamnă urcuș și cobărâș, înseamnă rătăcire și regăsire a sensului acesteia, dar înseamnă și moarte. În momentul în care pierzi un om drag, părinte sau copil, te simți în fundul iadului. Dar, treptat, ajungi să înțelegi sensul acesteia, ajungi să vezi moartea ca pe o trecere și ca nădejde și credință în înviere. „Singurătatea” din cimitir aduce mai aproape de noi iubirea celor plecați. Privind cu ochii trupești dar și cu ochii sufletului mormintele dragilor noștri, sufletul nostru devine mai puternic, credința mai arzătoare. Dacă ne gândim la chinurile, martirajul sfinților noștri, vom avea o dovadă grăitoare și un temei de smerenie. În ceea ce privește moartea drepților, chiar dacă sfârșitul le este chinuitor, chiar dacă viața lor s-a stins în pustiu, ei nu sunt singuri, ci au „convoiul îngerilor” lângă ei spre a le însoți sufletul pe drumul spre lumină. Ei ne învață să fugim de păcat, de zădărniciile lumii și să ne apropiem de virtute, să ne îngrijim de cele sufletești.

”Biserica tuturor mucenicilor” este un popas în pridvorul inimii fiecăruia dintre noi. În fața unui mormânt și mai cu seamă în fața mormântului celui drag, sufletul și cugetul se trezesc de îndată. Sărăcia de care ne plângem nu mai este sărăcie, iar dacă ne mândrim cu bogăția, pe dată ne smerim. Privind piatra de mormânt al celui mutat în Raiul cel de Taină, ne vom gândi la cele trecătoare pentru care ne stoarcem sudoarea frunții în fiecare clipă, ne vom da seama că nimic nu este trainic în lumea aceasta, nici în momente de veselie, nici în cele de tristețe. Vom vedea poate propriul sfârșit, aici, pe lumea aceasta, și ne vom ruga ca nici bucuriile să nu ne aducă îngâmfarea, nici suferințele să nu ne doboare. Dragostea pentru cele pământești va pune mai greu stăpânire pe sufletele noastre atunci când vom privi la „raiul” cimitirelor. Vom primi mângâiere și alinare de la bunii noștri care ne veghează și de la Bunul Dumnezeu, ne va stăpâni gândul pregătirii pentru „patria cea veșnică”.

Frica de moarte nu ar trebui să existe, deoarece „cum să-mi fie frică de moarte, când știu că dincolo de pragul morții mă așteaptă Stăpânul meu, Domnul și Dumnezeul meu Iisus Hristos.” (IPS Iustinian Chira). Mitropolitul Bartolomeu vorbește despre dorul de moarte, arătând că „dincolo de aceasta este  nemurirea”. În Cântecul  spicelor, de Lucian Blaga, „spicele-n  lanuri-de dor se-nfioară, / de moarte / când secera lunii pe boltă apare”, sufletul omului rezonează cu tainele universului când este  atras în această „căutare” și „negăsire”.

Conform credinței creștine ortodoxe și a textelor biblice, moartea nu este considerată un sfârșit, ci un superior început. Pentru un suflet bun, aceasta înseamnă comuniunea cu Sfinții și el (sufletul) se va înălța spre Dumnezeu, prin rugăciunile lui și ale celor care se roagă pentru el, de aici, de pe pământ. Creştinii ortodocşi văd moartea ca trecere în viaţa veşnică din Biserica Luptătoare în Biserica Biruitoare. Marea trecere de pe pământ la cer înseamnă momentul întâlnirii cu Cel ce ne cheamă de pe Cruce. ,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28)

            Prin jertfa de  pe Cruce, prin credința în Înviere, căutăm să fim asemenea Fiului lui Dumnezeu, asumându-L și luându-L ca model. Pentru cei care-și plâng pe dragii lor, în special pentru cei care trăiesc starea de suferință fizică și metafizică a pierderii unui copil, precum și pentru cei care au părinți în Ceruri, este mult mai aproape și mai necesară, în cel mai profund mod, nădejdea-n Înviere, ca singura alinare și singurul sens al vieții și al morții. George Coșbuc spunea, într-un articol de Paști: „Necesitatea Învierii și a Vieții veșnice nu o simte nimeni mai apăsat și mai adânc în suflet, decât omul care are un singur copil și....îi moare!” Același Coșbuc, plângând trecerea la cele veșnice a fiului său, în „Moartea lui Fulger”, mărturisește că „nădejdea-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi.”

Părintele Arsenie Boca spunea: „Nu suntem născuți de timp, ci de veșnicie. Așa se face, că avem într-o fărâmă de țărână și celălalt tărâm. Deși trăim o vreme îmbrăcați de lumea aceasta, totuși ni se întâmplă clipe când fratele vis și sora moarte ne dau târcoale și ne despică făptura în două.”

                                                                                       Prof. Mirela Rus