Prof. Mirela Rus: Între cer și pământ. 1 noiembrie – prilej de pomenire și de întâlnire

„Mor în fiecare zi!” spune Sfântul Apostol Pavel. Iar T.S. Eliot întărește: „Vremea morții e în fiecare clipă.” Iar dacă pentru cel care pleacă, fizic, dintre noi, începe drumul înspre veșnicie, este evident că nu este moartea lui, ci moartea noastră, a celor care rămânem. Orice existență umană este o îmbinare de viață și moarte, de moarte și înviere, „ca fiind pe pragul morții, deși iată să trăim.” (II Corinteni 6,9) Fiecare seară sau noapte ne aduce pregustarea morții, de fiecare dată când adormim. Iar dimineața, la trezire, ne simțim de parcă am fi zidiți din nou.

Frica de moarte nu ar trebui să existe, deoarece „cum să-mi fie frică de moarte, când știu că dincolo de pragul morții mă așteaptă Stăpânul meu, Domnul și Dumnezeul meu Iisus Hristos.” (IPS Iustinian Chira). Marea trecere de pe pământ la cer înseamnă momentul întâlnirii cu Cel ce ne cheamă de pe Cruce. ,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28)

În momentele de rugăciune și de pomenire, consider că are loc o întâlnire atât de intimă și atât de tainică cu cei pe care-i purtăm necontenit în suflet. Căci „ei n-au murit, sunt numai duși”. Moartea trupească este o călătorie, din lumea celor vremelnice, înspre cele veșnice și stătătoare; este un pas din acest „vis de înșelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieții pe Pământ”, înspre viața adevărată, care este o certitudine.

Poate mai mult decât în restul timpului, în aceste zile de pomenire cugetăm cu mai multă stăruință la moarte, pe care Sfinții Părinți o socotesc „cea mai înaltă filozofie a vieții.” Iubindu-i pe cei adormiți și reînviindu-i prin pomenire și prin amintire, ne exprimăm iubirea față de Dumnezeu. În astfel de momente trebuie să conștientizăm că popasul nostru pe acest pământ, odată și-odată, se va sfârși.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „dorul aduce și păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent. Dorul e trimis de acela. Prin dor vine ceva din ființa celui ce dorește către cel dorit.” Din cauza acestei dureri sfâșietoare „toți plângeau și se tânguiau” pentru moartea fiicei lui Iair, despre care se citește în Evanghelia după Luca 8, 41-56, în Duminica a 24-a după Rusalii. Când Mântuitorul a spus: „Nu plângeți: n-a murit, ci doarme”, toți au râs de El. Aici Dumnezeu ironizează, persiflează moartea, iar oamenii Îl persiflează pe El, necunoscând esența și semnifcația situației.

Cel care pierde pe cineva, iar aici sau în cazul tânărului din Nain, cel care își pierde copilul, și-ar dori o astfel de „înviere”, chiar dacă nu e cea adevărată, firească. Și asta pentru că omul nu are răbdare să o aștepte. Înviind pe fiica lui Iair, ea tot va fi supusă morții, Însă Învierea cea adevărată îi va aduce omului veșnicia, nemurirea. Nu pentru a-i amăgi pe cei dragi fetei a înviat-o pe copilă Iisus Hristos, ci pentru ca oamenii să înțeleagă sensul vieții pământești și să creadă în nemurire. Omul nu pentru această lume este făcut, el este doar într-o călătorie; destinul lui este legat de Cer.

De aceea, mai cu seamă de 1 Noiembrie, când se celebrează Ziua celor plecați la cele veșnice, fiecare mormânt este ca un mic altar de lumină, iar cimitirile sunt precum niște făclii uriașe care simbolizează felul în care sufletele dragilor noștri ard de dor și de drag, iar noi, cei rămași încă aici, le facem veșnică pomenirea. Deși sufletul este întristat în fața crucii celor dragi, trebuie să fie conștient că ei sunt ai lui Hristos, cu toții suntem, și că doar trecând prin moarte, ei trăiesc bucuria de a fi cu El.

Ziua de 1 Noiembrie este, ca și alte sărbători, cum este și noaptea de Înviere, un sfânt prilej de a ne răcori și a ne alina sufletul de dorul de cei plecați, dor care doare. Leacul pentru vindecarea de trauma morții „noastre” când cineva drag pleacă în Veșnicie este nădejdea în Înviere. Hristos a rămas singur pe Crucea Golgotei, spre Mântuirea și Învierea noastră. El vindecă suferința, răutatea și singurătatea noastră în fața morții. Când vom trece pe această cărare, sau pe lângă ea, cel puțin o dată în viață, sau începând de atunci, vom înțelege asta.

Așadar, să ne plecăm ochii în jos, spre a vedea pământul sfânt al părinților, moșilor și al strămoșilor noștri, dar să ni-i ridicăm apoi înspre Cer, de  unde sufletele lor ne veghează, deoarece atât ei, cât și Dumnezeu ne vrea cu privirea spre Cele Înalte.

Prof. Mirela Rus