Părintele Vasile Beni: O pildă care nu ne lasă indiferenți, o pildă care ne deschide ochii sufletului spre realitatea veșniciei

Evanghelia de astăzi este una dintre cele mai cutremurătoare pilde rostite de Mântuitorul: pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. O pildă care nu ne lasă indiferenți, o pildă care ne deschide ochii sufletului spre realitatea veșniciei și spre adevărata valoare a vieții omenești.

Două vieți despărțite de o poartă. Evanghelia începe simplu:

„Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră și vison și se veselea în toate zilele în chip strălucit.”
„Și era un sărac, anume Lazăr, care zăcea plin de bube la poarta lui.”

Iată contrastul: într-o parte – desfătarea, în cealaltă – durerea.
Dar observați un amănunt: săracul nu era departe, ci „la poarta lui”.
Între cei doi nu era o prăpastie de kilometri, ci doar o poartă.
O poartă care, dacă s-ar fi deschis o dată, ar fi schimbat veșnicia amândurora.

De multe ori, iubiților, și între noi și mântuire este doar o poartă: poarta inimii noastre. O poartă ce se deschide printr-un gest mic – o lacrimă, o pâine, un zâmbet, o rugăciune, o mână întinsă.
Dar când nu o deschidem, se închide în urma noastră poarta raiului.

Când se schimbă locurile. Și a murit săracul – și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.
A murit și bogatul – și a fost în iad.

Ce schimbare! Cel lepădat pe pământ, este primit în cer.
Cel cinstit și slăvit în lume, este lepădat în întuneric.

Evanghelia nu spune că bogatul a fost osândit pentru că era bogat, ci pentru că nu a iubit.
Pentru că a avut și n-a împărțit.
Pentru că a văzut și n-a simțit.
Pentru că a trecut nepăsător pe lângă Lazăr – și astfel a trecut nepăsător pe lângă Hristos Însuși.

Căci spune Domnul:

„Flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc, gol am fost și nu M-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță am fost și nu M-ați cercetat...”
(Matei 25, 42-43)

Glasul iadului și tăcerea cerului. În iad, bogatul vorbește pentru prima dată cu lacrimi:

„Părinte Avraame, miluiește-mă și trimite pe Lazăr...”Ce nu a spus niciodată pe pământ, spune acum, dar prea târziu.
Pentru că în iad nu se mai face milostenie, ci doar se plânge lipsa ei.
De aceea, iubiților, iadul nu începe neapărat după moarte.
El începe în clipa în care inima se împietrește și nu mai poate iubi.

Bogăția și sărăcia nu sunt în pungă, ci în inimă. Mulți cred că sărac este cel ce n-are bani.
Dar nu, sărac este cel ce nu are dragoste.
Poți avea averi, palate, conturi, și totuși să fii sărac – pentru că nu ai pace, nu ai inimă, nu ai pe Dumnezeu.
Și poți fi sărac în lume, dar bogat în cer – pentru că ai credință, rugăciune, și o inimă curată.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Nu aurul este rău, ci lanțurile pe care le face în sufletul celui ce-l iubește.”

Chemarea Evangheliei: să deschidem poarta. Astăzi, Hristos ne strigă:
„Deschideți poarta inimii voastre înainte de a se închide poarta veșniciei!” Pe lângă fiecare dintre noi trece un Lazăr – un bătrân singur, un copil flămând, un om bolnav, un suflet întristat.
Ei sunt examenele noastre pentru cer.
Și de fiecare dată când ne aplecăm spre ei, ne apropiem și noi de sânul lui Avraam.

Cuvânt de încheiere. La judecată, Dumnezeu nu ne va întreba câte case am avut, ci câte uși am deschis.
Nu cât am strâns, ci cât am dăruit.
Nu cât am trăit pentru noi, ci pentru ceilalți.

Să cerem Domnului inimă milostivă, ochi care văd, mâini care se întind și pași care merg acolo unde este durere.
Căci atunci, și noi vom auzi glasul îngerilor spunând:

„Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea gătită vouă!” Amin.    

  Vă doresc să fiți binecuvântați, să nu uităm ca sus să avem inimile, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl  și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!

                       Pr. Vasile Beni