NĂDEJDEA ÎN ÎNVIERE / ÎNDOIALA

„Hristos a Înviat și se bucură îngerii! Hristos a Înviat și viața viețuiește! Că Hristos, înviind din morți, S-a făcut începutul învierii celor adormiți.”

                                                                       (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Cu lumânarea aprinsă în mână, pe mesele noastre și în suflet, rostim împreună  ”Hristos a Înviat!” În Duminica Sfântului Apostol Toma, prima după Paști, ne amintim de dualitatea ființei umane, de lupta ce se dă în sufletul acesteia între credință și îndoială. Personajul reprezentativ pentru aceasta este Sfântul Apostol Toma, care este blamat de unii, apreciat de alții. Blamat pentru îndoiala sa, dar apreciat pentru faptul că și-a asumat  îndoiala.

Ucenicul Toma vrea să i se răspundă și să răspundă cu sinceritate la îndoiala sa, e un om deschis, asumat, aflat la jumătatea drumului între credință și îndoială, este un căutător al adevărului. Astfel el ne reprezintă pe fiecare dintre noi, căci nu suntem noi cei care Îl căutăm pe Dumnezeu, punem întrebări, cerem socoteală,  ne răzvrătim sau chiar ne luăm la harță cu Doamne-Doamne? Nu mergem noi pe acest drum cerând mai mult decât oferind? Dar Dumnezeu se bucură de fiecare pas al nostru înainte și ne așteaptă oricât e nevoie. Căutarea lui Dumnezeu, chiar dacă ne poticnim deseori și ne lovim de propriile noastre temeri și îndoieli, este adevăratul sens al credinței.

Ne poticnim, ne împiedicăm, deoarece realitatea ne copleșeșete, aparențele ne descumpănesc. Ori Învierea Mântuitorului are rolul fundamental, decisiv, de a ne înrădăcina adânc în suflet și de a ne convinge că a crede nu e totuna cu a constata. Adevărata credință stă dincolo de limitele minții omenești, după cum afirmă și părintele Steinhardt. Deși omul are nevoie de palpabil, de legătura permanentă cu materialul, de dovezi concrete pentru a-și răspunde la întrebări existențiale, nădejdea, credința, dragostea se percep cu mintea care coboară în inimă, doar așa înțelegând în  mod special nemăsurata, inegalabila și suprema dovadă de iubire a lui Dumnezeu, oferită prin răstignirea și învierea Fiului Său. Adevărata credință este aceea care nu are nevoie de dovezi faptice, de evidențe. Odată ce ni se arată în mod concret ceva, nu mai e nevoie de credință, căci lumea lui Dumnezeu este una nevăzută, este una simțită.

Îndoiala lui Toma este modalitatea prin care ni se revelează că prin credința în ce este de necrezut, omul se conectează cu misterele din urmă ale creației divine și cu lucrarea sa necreată, așa cum arată și Mircea Eliade. Ca urmare, în prima zi de Paști și în toată Săptămâna Luminată, creștinii trăiesc într-o părtășanie cu lumea de dincolo, părându-li-se astfel că nu mai sunt, oarecum, „din lumea aceasta”.

Prin jertfa de  pe Cruce, prin credința în Înviere, căutăm să fim asemenea Fiului lui Dumnezeu, asumându-L și luându-L ca model. Pentru cei care-și plâng pe dragii lor, în special pentru cei care trăiesc starea de suferință fizică și metafizică a pierderii unui copil, este mult mai aproape și mai necesară, în cel mai profund mod, nădejdea-n Înviere, ca singura alinare și singurul sens al vieții și al morții. George Coșbuc spunea, într-un articol de Paști: „Necesitatea Învierii și a Vieții veșnice nu o simte nimeni mai apăsat și mai adânc în suflet, decât omul care are un singur copil și....îi moare!” Același Coșbuc, plângând trecerea la cele veșnice a fiului său, în „Moartea lui Fulger”, mărturisește că „nădejdea-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi.”

Odată trecând de Săptămâna Luminată, vom reveni pe făgașul minții și simțirii omenești. Drept pentru care Iisus Hristos vine cu dovezi simpliste, practice, pentru Toma din fiecare dintre noi. Vom intra din nou în tumultul zilelor pământești și, dacă tot părăsim misterul acestor zile pline de lumină, să încercăm să nu lăsăm duhul Credinței în Înviere să piară, să păstrăm tot ceea ce a Înviat în noi. Să ne îndoim, căci e omenesc, dar să chemăm Lumina lui Hristos cel Înviat și Iubirea Lui să ne însoțească și să ne ocrotească. Chiar dacă trăim din când în când sau deseori câte o „criză de credință”, să dăm libertate puterii creatoare a credinței și a dragostei. Nu vom putea rosti zilnic, poate, „HRISTOS A ÎNVIAT!”, dar să ne spunem în sinea noastră, în gândul și în sufletul nostru, să facem din această exclamație o altă rugăciune a inimii, cum ne îndeamnă părintele de la Rohia.

„Hristos a Înviat!Ce vorbă sfântă!

Îți simți de lacrimi ochii uzi

Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă

De câte ori creștine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,

A Înviat Hristos în Adevăr;

În poienița-n care zburdă cerbii,

În forile de piersic și de măr.

...............................................

Ai cântărit cu mintea ta creștine

Cât bine ai făcut sub cer umblând,

Te simți măcar acum pornit spre bine

Măcar acum te simți mai bun, mai blând?

Simți tu topită-n suflet vechea ură?

Mai vrei pieirea celui plin de Har?

Ți-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ți gură?

Iubirea pentru semeni o simți jar?”

......................................................

                           (Hristos a Înviat!, Vasile Militaru)

                                                                         Prof. Mirela Rus