Prof. Cristina Mirela Rus: Dor de cei plecați

„Cimitirul este școala școlilor și facultatea facultăților. Du-te în cimitir, el îți vorbește despre Dumnezeu”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Ne apropiem discret de perioada Postului Sfintelor Paști și, ca o pregătire, sâmbăta aceasta este dedicată pomenirii celor trecuți în veșnicie. Este sâmbăta Moșilor de iarnă: un bun prilej de amintire, un bun prilej de „întâlnire” cu cei pe care îi iubim peste măsură și pe care îi ținem strâns în brațele sufletului nostru. Anul acesta, 2021, a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe ca ”An comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor.”
”Biserica tuturor mucenicilor” este un popas în pridvorul inimii fiecăruia dintre noi. În fața unui mormânt și mai cu seamă în fața mormântului celui drag, sufletul și cugetul se trezesc de îndată. Sărăcia de care ne plângem nu mai este sărăcie, iar dacă ne mândrim cu bogăția, pe dată ne smerim. Privind piatra de mormânt al celui mutat în Raiul ce de Taină, ne vom gândi la cele trecătoare pentru care ne stoarcem sudoarea frunții în fiecare clipă, ne vom da seama că nimic nu este trainic în lumea aceasta, nici în momente de veselie, nici în cele de tristețe. Vom vedea poate propriul sfârșit, aici, pe lumea aceasta, și ne vom ruga ca nici bucuriile să nu ne aducă îngâmfarea, nici suferințele să nu ne doboare. Dragostea pentru cele pământești va pune mai greu stăpânire pe sufletele noastre atunci când vom privi la „raiul” cimitirelor. Vom primi mângâiere și alinare de la bunii noștri care ne veghează și de la Bunul Dumnezeu, ne va stăpâni gândul pregătirii pentru „patria cea veșnică”.
Viața aceasta este un lung drum fără oprire, precum și tot ceea ce ne oferă, momentele de bucurie, de fericire, dar și de necaz și deznădejde curg precum apa unui râu. Viața înseamnă naștere, înseamnă urcuș și cobărâș, înseamnă rătăcire și regăsire a sensului acesteia, dar înseamnă și moarte. În momentul în care pierzi un om drag, părinte sau copil, te simți în fundul iadului. Dar, treptat, ajungi să înțelegi sensul acesteia, ajungi să vezi moartea ca pe o trecere și ca nădejde și credință în înviere. Singurătatea din cimitir aduce mai aproape de noi iubirea celor plecați. Privind cu ochii trupești dar și cu ochii sufletului mormintele dragilor noștri, sufletul nostru devine mai puternic, credința mai arzătoare. Dacă ne gândim la chinurile, martirajul sfinților noștri, vom avea o dovadă grăitoare și un temei de smerenie. În ceea ce privește moartea drepților, chiar dacă sfârșitul le este chinuitor, chiar dacă viața lor s-a stins în pustiu, ei nu sunt singuri, ci au „convoiul îngerilor” lângă ei spre a le însoți sufletul pe drumul spre lumină. Ei ne învață să fugim de păcat, de zădărniciile lumii și să ne apropiem de virtute, să ne îngrijim de cele sufletești.
Un loc de întâlnire tainică dintre noi și cei plecați este Sfânta Biserică unde, în cadrul rugăciunilor de pomenire și de mijlocire pentru cei adormiți, cerul se unește cu pământul, sau cerul coboară pe pământ. Această comuniune de iubire a celor din biserică cu cei pe care îî pomenim face ca „în biserica Slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta...”. Așadar, sâmbăta dinaintea lăsatului sec de iarnă este o zi rânduită de Biserică pentru a aduce cinstire celor plecați, pentru a ține aprinsă flacăra iubirii pentru ei. De asemenea, până la Sărbătoarea Sfintelor Paști, toate sâmbetele sunt dedicate pomenirii celor adormiți întru Domnul. Să încercăm, așadar, să ne apropiem, în această perioadă, și mai mult de liniștea, pacea și veșnicia Împărăției lui Dumnezeu, reînviind, rememorând chipurile și amintirile celor dragi. În momentele de rugăciune și de pomenire, suntem toți împreună. Grija bisericii pentru dragii noștri, învățătura de credință ne arată că moartea nu este un sfârșit și, rugându-ne pentru ei, ne întâlnim în Hristos. Ori Hristos este dragoste, este victorie asupra morții.