Se spune că într-un sat din Grecia, tinerii plecați de acasă când se reîntorc, primul drum pe care îl fac este să meargă la Biserică să-i mulțumească Bunului Dumnezeu că s-au întors sănătoși, iar după aceea se duc în cimitir la mormintele celor dragi cu flori și lumânări. Extraordinar lucru să-ți aduci aminte de Biserică și de părinții tăi! (pr.Teodor Cios-Viața umană în spațiu și dincolo de el-pag.167). Iar, inegalabilul scriitor Honoré de Balzac a afirmat „Omul trăieşte de două ori, prima dată în realitate şi a doua oară în amintire”.

 Dragii noștri credincioși!

   În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, Biserica a rânduit să se facă pomenirea morţilor, iar în calendar este înscrisă sub denumirea populară de Moşii de iarnă. Această zi este un prilej de comemorare şi rugăciune pentru cei care „s-au săvârşit în dreapta credinţă”. De fapt, de fiecare dată când se săvârșește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, când preotul iese cu Sfintele Daruri, îi pomenește pe cei mutați din Biserica luptătoare în Biserica triumfătoare atunci când zice: ,,Pe toți cei adormiți dintre neamurile noastre, strămoși, moși, părinți, frați, surori,fii și fiice și pe toți cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa”. Şi pentru că în sâmbetele din perioada Postului Mare se face pomenirea celor plecaţi din lumea aceasta, să ne oprim la câteva învăţături legate de această rânduială bisericească:

1.Ce înţelegem prin cultul morţilor. Dacă prin cult, în general, înţelegem orice formă sau act religios prin care omul intră în legătură cu Dumnezeu, prin cultul morţilor înţelegem orice act religios prin care credinciosul de pe pământ este în legătură cu cel plecat, din ceruri, cel din Biserica luptătoare intră în comuniune cu cel din Biserica triumfătoare.

La aproape toate popoarele civilizate şi în toate religiile lumii se întâlneşte convingerea că existenţa omului nu se termină odată cu moartea. Pe această credinţă se întemeiază cultul morţilor, pe care am putea să o numim ca fiind o legătură spirituală prin care ne aducem aminte de ei la anumite date.

În Vechiul Testament erau rânduieli în care amintirea morţilor trebuia să fie plânsă de patru ori pe an: în Ziua Împăcării, de Paşti, la Cinzecime şi la Sărbătoarea Corturilor.

În cartea Tobit şi profeţia lui Ieremia se arată că evreii făceau ospeţe funerare de pâine şi vin la locurile de înmormântare.

Iuda Macabeul a strâns bani şi i-a trimis la Ierusalim pentru iertarea păcatelor celor morţi. În Vechiul Testament, în capitolul 9, din cartea lui Neemia (a doua a lui Ezdra) ni se spune cum israelitienii L-au rugat pe Dumnezeu să ierte păcatele părinților lor mai înainte adormiți.

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel în epistola a doua către Timotei, vorbește de Onisim, care deja murise, „să-i dea Domnul ca în ziua aceea, el să afle milă de la Dumnezeu”. Învățătura celor 12 apostoli, care este una dintre cele mai vechi cărți a bisericii noastre, poruncește să se săvârșească parastase pentru cei morți la 3 zile, la nouă, la patruzeci și la un an. Iar Sf. Ioan Damaschinul a alcătuit o lucrare completă cu titlul: „Despre cei adormiți în credință” unde ni se arată despre importanța rugăciunilor pentru cei morți. Aşadar, în creştinism, moartea este considerată ca fiind o trecere într-o existenţă superioară în care sufletul credinciosului îşi găseşte liniştea şi fericirea în nemijlocita apropiere de Hristos.
În creştinism, moartea este primită cu linişte şi fără teamă, iar iubirea este cea care îi leagă pe mai departe pe cei vii de cei morţi.

2. Care este folosul parastaselor.  Având în centru învăţătura despre Învierea lui Hristos, garanţie a învierii tuturor, Biserica nu vede în moarte sfârşitul existenţei omului. De aceea, cei care au murit şi nu mai sunt printre noi nu sunt uitaţi: ei sunt pomeniţi la fiecare Sfântă Liturghie, iar sâmbăta, îndeosebi, se săvârşesc slujbe speciale, prin care Dumnezeu este rugat să le dăruiască fericirea cea veşnică.

 3. Părintele Alexander Schmemann despre pomenirea celor adormiţi: „Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste şi Care, pentru că este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi. El este Viaţa şi această Viaţă este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în El. Iubind pe cei ce sunt în El, Îl iubim pe Hristos şi  aceasta este legea Bisericii şi motivaţia pentru care se săvârşesc rugăciuni pentru cei adormiţi”.

 În concluzie, să căutăm să nu-i uităm pe cei dragi plecaţi din neamurile noastre şi să ne rugăm ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletele şi numele lor în cartea vieţii, în sânurile lui Avraam, în latura celor vii, în împărăţia cerurilor şi în raiul desfătării, unde toţi drepţii se odihnesc. Amin !

Pr. Vasile Beni