Prof. Mirela Rus: Comunitatea de iubire

          De foarte multe ori, omul, când este lovit de câte o suferință, sau atunci când pierde ceva sau pe cineva, se întreabă: „Acum eu ce mai am?” sau spune: „Eu nu am pe nimeni ” sau „Nu am nimic”. Și asta deoarece este atât de încovoiat de greutatea poverii, încât nu mai poate privi în sus, nici în stânga, nici în dreapta lui, darămite în suflet, și atunci, tot ceea ce simte, este singurătate, deznădejde, încătușare.

            Nu sunt vorbe-n vânt, nu sunt clișee, sunt ceea ce numim viață, sunt parte din viața mea, a ta, a noastră, la un moment dat. Sunt trăiri pe care ființa umană le trăiește și poate, dacă va deschide suficient de bine ochii, va ajunge să își dea un răspuns întrebărilor și neliniștilor care taie adânc în „carne vie”.

            Izgonirea din Rai au adus omului păcatul, dar și suferința izbăvitoare. Nu, nu e o pedeapsă o boală cruntă, nu e biciul lui Dumnezeu o anume suferință, ci este modalitatea prin care Părintele nostru din Ceruri ne arată Calea, ne descoperă Adevărul și ne oferă Viața. Este măsura iubirii sale, este felul Său de a ne arăta cum ne poartă pe brațe.

            La întrebarea: „Ce mai am?” sau „Cu ce am rămas?”, eu am găsit ca răspuns: „Ne avem unii pe alții” și, prin asta, „Îl avem pe Dumnezeu și dragostea Sa”. Este mai mult decât suficient. Pe lângă familie, cu care îți împarți atât gândurile bune, cât și tristețile, atât clipele de fericire, cât și deznădejdea, am avut șansa de a descoperi o a doua familie, oameni cu care împart atâtea momente frumoase, într-un loc binecuvântat! Este vorba de comunitatea de iubire care s-a închegat, sau pe care am primit-o în dar, cea de la Catedrala „Coroana Maicii Domnului, Panta Nossa”, și când spun asta mă gândesc la preoții care sunt mai mult decât atât, sunt suflete ce bat oricând alături de inimile de multe ori atât de încercate ale credincioșilor lor, sunt barca de salvare a multora dintre noi; apoi  mă gândesc la toți ceilalți slujitori ai bisericii: cântăreți, consilieri, grupul de „femei mironosițe”, cum îmi place să le spun acelor credincioase care lasă totul în pământ în pragul oricărei sărbători și oricând este nevoie, dau fuga la biserica noastră și trudesc pentru ca aceasta să arate precum o mireasă de fiecare dată. Spun „comunitate de iubire” și mă refer la toți oamenii care fac daruri Sfintei noastre biserici, care dau din prea multul sau puținul lor, care dau din timpul lor, care pun mâna și truda lor pentru binele semenilor, pentru strălucirea Catedralei noastre sub Soarele fiecărei duminici și a fiecărui Praznic. Asta este iubire, acesta este un dar, iar o astfel de „comunitate de iubire” poate exista doar acolo unde se află suflet lângă suflet, unde fiecare picătură de sudoare care curge este seva dragostei creștine.

            Este o binecuvântare să îl simți pe aproapele tău alături, chiar și când nu este prezent fizic, și asta datorită legăturii care s-a creat având ca temei valori creștine. Este bine ca, atunci când este lângă tine, să nu te întrebi: „Cine este acesta?”, ci să fii convins că nu este un străin, ci este frate al tău, că este „biserica lui Hristos”, ca și mine, ca și tine, de altfel. Intrând în Biserica lui Hristos și rămânând în Ea, vom învăța ce este blândețea, ce este puritatea, ce este iubirea, dar vom afla și rostul nostru pe lume, vom afla răspunsuri la întrebări chinuitoare. Spre surprinderea unora dintre noi, vom descoperi că nu s-a sfârșit totul, că viața nostră nu se sfârșește în  moarte, ci în Înviere, că lumea aceasta în care poposim pentru nu știm cât timp, nu este  un loc stăpânit de haos. Biserica  lui  Hristos și toți cei care și-au găsit sau și-au câștigat un loc în Ea ne învață ce este nădejdea și, având nădejde, vom avea tărie. Vom avea și credință, iar credința ne va mântui; vom avea dragostea, iar aceasta ne va face buni și vom face dar din darul nostru. Eu gust câte puțin din toate acestea în „Comunitatea de iubire” unde L-am descoperit pe Dumnezeu atât de viu, atât de palpabil, prin oamenii de lângă mine, prin fiecare cuvânt rostit din suflet, prin fiecare gest făcut din toată inima, prin acel „prezent” rostit de fiecare dată când este nevoie.

            „Nu uita că ești o cărămidă duhovnicească din marea clădire a Bisericii lui Hristos. Rămâi cuminte în acest zid socotindu-te legat de celelalte cărămizi cu mortalul iubirii.”(Părintele Arsenie Boca)

                                                                                          Prof. Mirela Rus