Pr. Radu Liviu Roșu: Rugăciunea care aduce roade. „Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”

Deși rugăciunea este cea mai la îndemână metodă de a ieși nu numai din starea de plictiseală, ci și din alte obstacole care stau în calea creșterii spirituale, trebuie stabilită, însă, o anumită măsură care trebuie respectată cu exactitate. Deoarece omul cuprins de akedie se descurajează, își pierde tăria și vioiciunea și este nevoie de concentrarea întregii voințe pentru a-i ține piept.

Rugăciunile pe care le putem folosi în asemenea stări: ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”, ”Doamne! Mă încredințez sfintei voii Tale! Fie cu mine voia Ta!” Etc.

Imediat ce am învins lupta cu plictiseala, cu lipsa de chef și cu lenea la rugăciune, ne trezim cu lipsa concentrării la rugăciune. Nu reușim să ne ținem atenția doar la cele pe care le citim sau rostim, mintea ne zboară ”aiurea” și cuvintele trec pe lângă noi cu repeziciune, dar parcă goale de conținut. Nu simțim acea stare de încălzire a inimii, de liniștire și interiorizare.

Ne dăm seama de ceea ce ni se întâmplă și revenim asupra rugăciunii pentru ca după scurt timp mintea să ne joace iar feste gonind spre cu totul alte preocupări. Ne amintim treburi neterminate, discuții enervante, iar cel mai mic zgomot ambiental ne face să tresărim. Alteori ne vine câte un gând bun, dar și aceasta ne tulbură, neștiind dacă este de la Dumnezeu sau este tot vreo ispită.

Cum discernem? Ce este de făcut? Cum putem ține mintea focusată pe rugăciunea curată? ”Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”

Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi pierdută și poate fi curată. El nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ți vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut, nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existență, important este să vrei să nu le ai. Și atunci, pentru că noi nu suntem capabili prin noi înșine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu...

Nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune și zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat și el pe mine. Sau îmi vine în minte o poezie frumoasă, o spun și când mă rog, și zic: Așa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă îmbunătățire de viață, să ajungi la niște gânduri pe care să le poți prezenta și să le poți învălui în rugăciune. Cum ești, așa ți-e rugăciunea, cum te porți, așa te rogi. Nu te rogi, scazi în rugăciune. Te rogi, înaintezi în rugăciune.

Chiar există câteva îndemnuri: ”Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie”, ”Rugându-te, înveți să te rogi”. Numai rugându-te mereu, poți înainta în rugăciune. Cine renunță la rugăciune, renunță la progresul în ea. Când suntem singuri acasă, putem să amânăm începerea rugăciunii, sau dacă deja am început-o, să o întrerupem pentru puțin.

Dacă nici după această scurtă pauză, mintea nu conlucrează cu voința, atunci nu avem altceva de făcut decât să îi impunem cu forța, fie că vrea, fie că nu vrea, să se concentreze la rugăciune, desigur, în măsura în care este cu putință.

De exemplu, în Biserică, iarăși, câteodată nu auzim sau nu înțelegem cele ce se cântă, se citesc sau se rostesc. În aceste situații, este indicat să stăm cu mintea înaintea lui Dumnezeu și să ne adâncim în rugăciune -  în Rugăciunea lui Iisus MAI ALES!!!!

În lupta pentru smerenie, de multe ori, boala se amestecă cu mintea omului. Cât mintea este în rugăciune, nu se poate amesteca, stă departe, dar ea pândește momentul când mintea-i goală, n-are lucrare. În situațiile descrise anterior, boala dă năvală și atacă în direcția unde-i mai slab omul.

De exemplu: îți spune că ești mai bun decât cutare. ”Ce tot te smerești atâta? Eu îți știu slăbiciunile tale, dar ești puțin mai bun decât cei răi”. Nu zice: ”ca cei buni“, pentru că știe că nu o să îi dăm crezare. Aceasta poate fi o lovitură grea pentru noi.

Aceste ispite vin când căutăm să ne adunăm mintea; dacă mă rog și mintea se duce și-n biserică și iese și pe afară și mai încolo, atunci boala începe a mă lupta cu multe ispite trupești. Atunci viața lăuntrică nu o mai pot observa, pentru că-i întuneric. Să ne fie cunoscut că nu este, cum ar crede, simplu și ușor să ne stăpânim mintea nestăpânită. Și aceasta din varii motive.

Mai întâi, din pricina firii minții, fiindcă este foarte subtilă și zboară întotdeauna aproape fără nici un discernământ. Este prin fire iscoditoare, s-a obișnuit cu împrăștierea din timpul vieții marcate de akedie de mai înainte și nu se încrede în zăvorârea rugăciunii pe care i-o impunem. Apoi, este și răutatea bolii care ne aduce în minte multe feluri de îndoieli, care aruncă în reverii mintea iubitoare de iscodire.

La cele descrise anterior se adaugă și faptul că semnele relaționării cu Dumnezeu sunt indirecte, mijlocite prin credință, în timp ce cele ale bolii sunt nemijlocite și întărite de obiceiul îndelungat. Și în final, sunt și înstrăinările și abaterile de la rugăciune, care taie obiceiul cel bun și plăcuta percepție a acestei legături care ne mângâie de obicei. Vindecarea de toate acestea o dobândim prin îndemnul paulin: în rugăciune stăruiți (Coloseni 4, 2).

Ce e important, e ca persoana în recuperare să privească rugăciunea ca fiind sursa însemnătății și a puterilor sale. El nu dobândește mintea lui Dumnezeu, dar tinde spre El. E actul căutării care dă autenticitate nou-găsitei sale vieți. Să medităm puțin. În afara răstimpului pentru rugăciune, către cine se îndreaptă gândurile noastre? La copii, la părinți, la soț, la un prieten? Ne perpelim pentru unii și pentru alții, deși știm că  ”cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui?” (Matei 6, 27).

Așadar, de ce să nu ne gândim mai mult la Dumnezeu încredințând purtării Lui de grijă și pe toți ai noștri dragi sau vrăjmași? Maica Siluana Vlad spunea: ”Ne dăm silința în tot felul de fleacuri, și de prostii, și de răutăți! Ne dăm silința să aflăm ”Cine a zis de mine ceva?”. Câte zile pierdem.

În loc să se roage, în loc să se silească, un sfert din silința pe care o faci spre calea răului dacă ai face-o pe calea binelui, câtă bucurie ai avea! Și câtă bucurie ai aduce în jurul tău! Aici e nenorocirea: că ne chinuim și pe noi, și pe ceilalți.”

Când ne surprindem în uitare, în răspândire, este de mare ajutor să cugetăm simplu: ”Doamne, iartă-mă!, Doamne dă-mi seninătate! Etc. Este foarte important să ne gândim la Dumnezeu, asta Îl interesează, de fapt, și pe Dumnezeu. Numai să ne gândim la El și  asta este o mare lucrare. Prin urmare este una dintre cele mai bune măsuri pe care le putem lua în asemenea situații.

Să te gândești la Dumnezeu, așa cum te gândești la mâncare, cum te gândești la părinți, cum te gândești la cineva pe care-l iubești. Când te surprinzi în uitare, în răspândire, cugetă simplu: ”Doamne, iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu.

Dependentul, și nu numai, trebuie să învețe că rugăciunea și meditația care îl vor ghida de-a lungul abstinenței seamănă puțin sau deloc cu activitatea care se chema rugăciune în trecut. Dincolo de orice altceva, acum, rugăciunea încetează a mai fi o ”învoială”. Se pare că Dumnezeu nu vrea să cadă la învoială prea des.

Dependentul e obișnuit să-și strige rugăciunile în direcșia cerului, dar fără să simtă că va primi vreun răspuns pozitiv. E obișnuit ca Dumnezeu să-l ignore, să-l înșele, să-l dezamăgească. Se poate spune că nu există nici o relație între Dumnezeu și dependent – cel puțin, nu una personală. Dependentul pendulează între a-L urî pe Dumnezeu și a-I nega existența, iar Dumnezeu așteaptă.

Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, fără har. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă în sine harul, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Nu știe așa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu știe Cine este Dumnezeu.

Cel care are harul, Îl recunoaște pe Dumnezeu ca singurul ajutor, știe că se va apropia de el, știe cum să-L roage și ce să-I ceară. Gândurile lui la rugăciune sunt stabile, curate, ațintite doar spre Dumnezeu. Un asemenea om poate, prin rugăciune, să dobândească o abstinență senină, și este conștient în fiecare clipă de starea în care se află.

Pentru ca să se roage cineva așa cum se cuvine, trebuie multă osteneală, luptă multă. Nu este cu putință imediat sau în scurt timp să ne îndreptăm mintea și inima către Dumnezeu. Nimic nu se dobândește în lume atât de ușor, de repede și fără osteneală. De aceea, să ne rugăm. Chiar dacă vedem în rugăciune multă osteneală, și nici o mulțumire, să ne rugăm cu râvnă și grijă.

Să ne obișnuim la rugăciune și la convorbirea cu Dumnezeu. Să ne ostenim pe cât putem să adunăm și să cercetăm gândurile noastre răsfirate. Astfel, puțin câte puțin, rugăciunea va deveni din ce în ce mai ușoară. Vom începe să simțim mângâiere, și dacă depunem efort adevărat, Dumnezeu văzând truda și autenticitatea dorinței noastre, ne va ajuta. Și după ce intră în sinele nostru, ne va învăța rugăciunea adevărată.

Dumnezeu ne cere să ne rugăm neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17). Mulți zic: ”Cum este cu putință să ne rugăm neîncetat, de vreme ce viețuim în lume? Dacă ne preocupăm doar cu rugăciunea, când vom împlini îndatoririle noastre și ne vom ocupa de treburile noastre?”.

Desigur că nu putem să facem rugăciune neîntreruptă în exterior, adică să stăm întotdeauna în stare de rugăciune, pentru că trebuie să și lucrăm și să împlinim multe alte nevoi ale noastre. Cel care simte, însă, sărăcia sinelui lui, nu va înceta să se roage, orice lucru ar avea. Iar RUGĂCIUNEA INIMII este de fapt rugăciunea neîncetată pe care putem să o săvârșim în toată vremea.

Pentru a prăvăli orice împrăștiere a minții, Maica Siluana Vlad ne îndeamnă să ne înarmăm cu harul lui Dumnezeu, arătându-ne și calea pe care vom merge. ”O cale de a ajunge în duh este tăcerea, sau meditația. Avem mare nevoie să învățăm tăcerea ca lucrare a minții. Că mult mai vorbim! Vorbim, vorbim…dar de ascultat nu ne ascultăm nici pe noi, nici pe cei din jur și, în orice caz, nu-L ascultăm pe Dumnezeu.

Părintele Rafail Noica spunea odată că omul tot cere, cere, cere și Dumnezeu zice: ”Eu aș vrea să-i răspund dar dacă el nu tace deloc, ca să-i pot răspunde… cum să intervin?”.

Să tăcem. Să medităm. Să ne facem niște ”insule de tăcere” în timpul zilei. Să intrăm în pielea noastră, pur și simplu, și să tăcem. Adică să nu mai vorbim nici cu buzele și nici cu gândurile. Omul care are drept scop să-l dobândească pe acel ”Rugați-vă neîncetat” (1 Thessaloniceni 5:17) și să adune laolaltă praful acesta vagabond al minții sale, care s-a împrăștiat pe toate ulițele, trebuie să-i dăruiască minții ceva.

Mintea e mulțumită și simte plăcere să umble de colo-colo. Trebuie s-o atragem tot cu ceva plăcut. De aceea, este nevoie pentru început să spunem Rugăciunea cu glas tare. Începătorul care învață Rugăciunea trebuie să înceapă prin a spune cu gura: ”Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, străduindu-se să-și tragă mintea de la împrăștierea ei. Buna intenție, silința, atenția și scopul pentru care urmărim să dobândim Rugăciunea neîncetată, toate acestea vor ajuta mintea noastră să înceapă să se adune.

În această nouă perspectivă, există un Dumnezeu - altul decât propriul ego - care e cea mai înaltă expresie a existenței. Voia Lui a  guvernat  toată creația pentru mult timp și acest lucru se va întâmpla mult după ce individul va muri. Voia Lui e o expresie a bunătății și iubirii și e resimțită de întregul univers în toată imensitatea sa, dar și în cele mai mici detalii ale vieții fiecărei persoane.

O viață care merită trăită, o viață bună, o viață abstinentă, implică și căutarea voii lui Dumnezeu și împlinirea acesteia. Căutarea e importantă, și nu cunoașterea.

Prețiuți viața și alegeți să nu vă pierdeți!!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!