Părintele Radu Liviu Roșu: Rugăciunea – convorbirea omului cu Dumnezeu

Pasul 11 e o ocazie de a evalua ce anume faci în viaţa ta de rugăciune şi să te întrebi unele lucruri întrebate mai rar. Pentru ce te rogi? Ce sau cum te rogi? Îţi place să citeşti rugăciuni sau să fii spontan? De fapt, te rogi? Când mergi la biserică, îţi petreci tot timpul cu lucruri de mică (sau, cel puţin, de secundară) importanţă? Te rogi dimineaţa şi seara? Singur sau cu alţii?

Pentru ce te rogi? Uneori, avem tendinţa să îi dăm lui Dumnezeu o listă cu ce e rău în lumea Lui, completată poate de o aluzie nu prea discretă că poate ar vrea să facă lucrurile mai bine. Uneori, rugăciunea devine o simplă listă de plângeri despre ceea ce vedem noi ca nedreptăţi în lumea aceasta. Dacă una dintre aceste variante e adevărată, trebuie făcut ceva.

Cele mai mari lecţii le putem învăţa din viaţa de rugăciune a Bisericii, din Sfânta Liturghie şi din toate celelalte slujbe pe care Biserica le are pentru a sfinţi oameni, momente şi locuri. E bine să vedem ce anume facem în biserică şi apoi să încercăm să aducem acea experienţă în vieţile noastre. Înainte de începutul părţii publice a Sfintei Liturghii, preotul spune rugăciuni, îşi pune veştmintele, îşi spală mâinile şi merge în faţa altarului Jertfei. Acolo pregăteşte pâinea şi vinul, tăind pâinea în anumit fel, tradiţional şi aşezând bucăţelele de pâine pe Sfântul Disc, vasul special pe care îl folosim pentru pâine.

După ce termină părţile formale şi tradiţionale ale pregătirii sale, preotul poate apoi să pomenească oamenii după numele lor. La fiecare nume sau listă de nume, el taie o bucăţică de pâine şi o pune în locul tradiţional, sub bucata rectangulară de pâine ce va fi transformată în Trupul lui Hristos. În momentul în care aşează fiecare bucată de pâine, spune: „Doamne, pomeneşte pe N, punând primul nume (creştin) al persoanei pentru care se roagă în locul literei N. Poate că va spune foarte puţine nume în acest moment sau poate va rosti câteva mii. Uneori, va fi rugat de cei din parohie să pomenească anumiţi oameni şi deseori un preot paroh va avea o listă (de multe ori, memorată şi de multe ori destul de lungă) cu toţi membrii parohiei.

Preotul se roagă simplu: ”Doamne, pomeneşte pe N.” El  continuă fără a cere nimic în mod special pentru acea persoană. Rugăciunea ”Doamne, pomeneşte” e suficientă, acoperă orice situaţie şi e o frumoasă exprimare a iubirii. În ce priveşte mijlocirea, iată ce este rugăciunea: o expresie a iubirii. Nici nu îi spunem lui Dumnezeu ceva ce El ştie deja, nici nu încercăm să Îl forţăm şi să Îl facem să se răzgândească.

Indiferent dacă persoana pentru care s-a spus rugăciunea e în viaţă sau decedată, rugăciunea ”Doamne, pomeneşte” îi aduce împreună pe cel ce se roagă, pe cel pentru care se roagă şi pe Dumnezeu.

În rugăciunile pentru grupuri de oameni, litania Sfintei Liturghii serveşte drept model. Ne rugăm pentru oameni, grupându-i în categorii: bolnavi, suferinzi, etc. Observaţi că aici se menţionează prea puţin ce anume aşteptăm ca Dumnezeu să facă pentru aceşti oameni, în afară de faptul că cerem (în numele lor) salvarea lor.

Aici, rugăciunea nu e o listă de porunci pentru Dumnezeu: fă aia sau cealaltă, pentru persoana cutare sau cutare, ci e pur şi simplu un act de a-i aduce în faţa lui Dumnezeu, în iubire. Nu are nici un sens să Îi spunem lui Dumnezeu despre oameni, ca şi cum El nu ar şti cine sunt sau de ce au nevoie. În parte, de aceea folosim doar numele mici în rugăciunile noastre - Dumnezeu a cunoscut numele fiecăruia ”din pântecele mamei sale” şi El ştie mai bine decât noi pentru cine ne rugăm.

Dacă cineva analizează rugăciunile oficiale ale bisericii, comparativ, sunt puţine rugăciunile în care individul se roagă pentru el însuşi. Iar cele care există, cer aproape întotdeauna iertarea.

Formularea Pasului Unsprezece aduce în atenţie o idee care corespunde rugăciunii oficiale a bisericii: rostul rugăciunii e cel de a afla voia lui Dumnezeu pentru noi. ”Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu” şi ”în lumina Ta vom vedea lumina” (ambele din Doxologia Mare). Fiecare membru al Trupului lui Hristos e învăluit în iubirea lui Dumnezeu, o relaţie care se dezvoltă mereu, care creşte mereu.

Când, în Sfânta Liturghie, Trupul lui Hristos (enoriaşii) se întâlnesc şi mănâncă Trupul lui Hristos din Potir, icoana e completă. Pentru un moment, identitatea lui Dumnezeu şi identitatea copiilor Lui nu mai e o problemă de contrast, ci una de armonie. Graniţele egoului sunt estompate, iar Biserica din interiorul Bisericii participă în viaţa lui Dumnezeu.

Însă, acest moment durează pentru totdeauna doar la sfârşitul timpului, când totul devine real şi voia lui Dumnezeu nu mai e experimentată în moduri ascunse. Până atunci, trebuie să ne mulţumim cu indicii, cu sugestii. Dar aceste indicii ne dau curaj şi speranţă. Atunci când ne luăm rămas bun de la Trupul lui Hristos din Potir, cântăm: ”Am văzut lumina cea adevărată; am primit Duhul cel Ceresc; am aflat Credinţa cea adevărată, Nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, căci aceasta ne-a mântuit pe noi”.

Ca şi discipolii care părăseau locul Înălţării Domnului Nostru, ne întoarcem la vieţile obişnuite, bucurându-ne că şi acolo voia lui Dumnezeu e la fel de puternică şi de necesară ca şi în munca dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu Însuşi.

Ceea ce face preotul în momentul Prefacerii pâinii și a vinului în timpul Epiclezei, e ceva ce poate fi preluat şi în rugăciunea  privată. Punând laolaltă o listă cu oameni pe care îi întâlnim pe parcursul vieţii noastre şi rugându-ne regulat pentru ei („Doamne, pomeneşte…”), e o frumoasă modalitate de a-ţi oferi propria experienţă de viaţă lui Dumnezeu şi de a fi, în acelaşi timp, ecoul rugăciunii oficiale a bisericii din Sfânta Liturghie.

Pomenirea membrilor familiei, a prietenilor, profesorilor şi cunoştinţelor e o rugăciune puternică, pe parcurs ce Îi aducem fiecare nume lui Dumnezeu. După o vreme, lista va deveni un fel de odisee spirituală, reflectând diferite stadii ale vieţii noastre şi oamenii diferiţi pe care Dumnezeu ni i-a dat nouă.

Bineînţeles, e important să includem oameni care au avut contribuţii negative în vieţile noastre, ca şi pe cei care au contribuit în mod pozitiv. Asta ne permite să împlinim într-un mod simplu şi practic porunca iubirii duşmanilor. Citirea numelor unor astfel de oameni ne poate pune în legătură cu sentimentele pe care am prefera să le ignorăm (sau de care să scăpăm de tot), dar nu acesta e drumul pe care Dumnezeu îl aşterne înaintea noastră.

Nu ne iertăm duşmanii uitându-i. Asta nu e iertare, ci uitare. Ne iertăm duşmanii rugându-ne pentru ei. Chiar dacă instinctele şi emoţiile merg în direcţii diferite, asta ni se cere să facem.

Pentru creştinul ortodox, cuvântul ”meditaţie” poate să nu fie folositor imediat, cel puţin nu la prima vedere pentru că nu e un cuvânt care să fie folosit prea des în literatura ortodoxă. Însă, e aproape sigur că autorul Paşilor a folosit cuvântul pentru a indica ascultarea liniştită care e o parte necesară a rugăciunii şi care e foarte familiară în practica ortodoxă.

În tradiţia noastră, această ”linişte” a fost puternic amplificată în practica Rugăciunii lui Iisus. Această scurtă rugăciune, ”Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, e la fel de potrivită pentru începători, ca şi pentru cei ce se apropie de sfinţenie. E o armă puternică, un instrument spiritual. Recitată în linişte, în adâncul fiinţei noastre, ea devine un fel de puls al rugăciunii.

Recitată o dată sau de foarte multe ori, încet şi cu fermitate, ea ne linişteşte mintea şi ne face disponibili pentru Dumnezeu. Ea ne apropie de puterea lui Dumnezeu pentru ca El să ne răscumpere şi să ne salveze în moduri pentru care nu e nevoie nici de imaginaţie, nici de ego, nici de cunoştinţe speciale: Doamne, miluieşte-ne.

                Folosirea Rugăciunii lui Iisus a devenit cea mai semnificativă caracteristică a vieţii de rugăciune a multor oameni. În trecut, se considera a fi rezervată pentru cei extrem de pioşi şi se vorbea rareori de ea în afara mănăstirilor. Bineînţeles, rugăciunea nu aparţine unei persoane sau unui grup de persoane anume – e un element din viaţa bisericii. E adecvată folosirii de către cei mai mulţi dintre oameni şi, deşi poate fi un mare avantaj să o foloseşti sub îndrumarea unui om induhovnicit, respectiv duhovnicul.

Două perioade a câte 5 minute de rugăciune în timpul zilei poate transforma în mod dramatic viaţa de rugăciune a cuiva. Însă, e posibil şi să nu se întâmple aşa. Nu ne rugăm această rugăciune sau orice altă rugăciune personală pentru ceva anume. Ne rugăm pur şi simplu. Răspunsul e în întregime munca lui Dumnezeu, iar asta e complet dincolo de controlul nostru.

Tot ce trebuie să facem noi e să depunem efortul. Pot să existe şi oameni pentru care Rugăciunea lui Iisus nu e satisfăcătoare. În general, pentru cineva care are o fire compulsivă sau obsesivă, poate fi mai bine să găsească alte forme de rugăciune, mai active. Şi în acest caz, ca şi în multe alte aspecte ale vieţii bisericii, se recomandă consultarea unui preot sau a cuiva cunoscut ca având o experienţă duhovnicească.    

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!