Pr.Vasile Beni, despre puterea Rugăciunii şi a Credinţei: Continuă să te rogi chiar dacă Dumnezeu nu îţi răspunde. Tace pentru că te ascultă

Textul Evangheliei duminicii a şaptea de după Rusalii: „În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor” –Matei, cap.9,27-35.

Textul Evangheliei duminicii a șaptea de după Rusalii ne descrie o minune în care ni se vorbește despre vindecarea  celor doi orbi și a unui mut în ținutul Capernaumului, o minune care are ca şi punct de pornire suferinţa, care îndeamnă la rugăciune şi care este completată sau condiţionată de credinţă. Şi acestea ar fi învăţăturile la care aş dori să mă opresc la meditaţia acestei duminici, pentru ca la final să vedem o pildă despre puterea rugăciunii şi a credinţei din viaţa părintelui Arsenie.

Rugăciunea de voie.Fiecare dintre noi cred că am fost învățați de părinții și bunicii noștri să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să-i cerem ajutorul, dar și să-i mulțumim pentru toate binefacerile primite. Şi, pentru început, m-aş opri la rugăciunea de voie, rugăciunea obişnuită. Vedeţi dumneavoastră, trăim într-o lume a concurenței, în care suntem solicitați să răspundem la activităţile noastre zilnice, însă potrivit ar fi să ne întrebăm cât de mult timp ar trebui să acordăm rugăciunii, cum ar trebui să ne rugăm şi mai ales cum poate să arate un program de rugăciune al creştinului contemporan. Ştim că rugăciunea este vorbirea noastră cu Dumnezeu. Prin rugăciune cerem lui Dumnezeu să ne ajute, să ne însoţească mereu. Şi cum avem nevoie permanentă de ajutorul lui Dumnezeu, înseamnă că şi rugăciunea noastră trebuie să fie permanentă. Dacă suntem atenți, toate activităţile noastre sunt organizate sau încercăm să le organizăm după un program bine alcătuit, iar acest lucru ar putea înseamna că şi rugăciunea poate fi făcută după un program. Este bine de știut că Biserica ne îndeamnă să ne rugăm în toate momentele importante din viața noastră și, în special, dimineața și seara. Dimineața, multumindu-I Bunului Dumnezeu că ne-am odihnit în noaptea ce a trecut și suntem sănătoși și cerându-I ajutorul să ne ajute la ziua pe care tocmai o începem. Seara, să-I mulțumim Domnului că a fost alături de noi pe parcursul zilei pe care o încheiem. Iar dacă Dumnezeu este atât de bun şi ne poartă de grijă tot timpul, oare cât se cuvine să dedicăm rugăciunii? Pentru  început, cel puțin câteva minute, 10 minute dimineaţa şi tot 10 minute seara, ceea ce înseamnă infinit mai puţin decât grija pe care ne-o arată Dumnezeu pe tot parcursul zilei. Iar în zi de Duminică să mergem la Sfânta Biserică, locul unde sălăsluieşte şi se preumblă Dumnezeu, aşa cum spunea sfântul Gherman patriarhul Constantinopolului. Să mergem la Biserică, spre acel loc sfânt şi sfiinţitor şi unde Duhul Sfânt se pogoară asupra noastră, asupra pâinii şi vinului care se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului, care spală păcatele lumii.

Rugăciunea  de nevoie - Cred că este cea mai des folosită rugăciune de fiecare dintre noi. Nu de puţine ori am spus cu toţii: „Doamne, ajută-mă sau Doamne, scapă-mă”, privind spre Dumnezeu ca spre singurul care ne mai poate ajuta. Şi ştim cu toţii că ne rugăm mai stăruitor Bunului Dumnezeu atunci când avem o nevoie urgentă. Ne-am rugat sau ne rugăm când suntem bolnavi să ne dea sănătate. Ne  rugăm când suntem în examene, să trecem  cu bine. Ne rugăm când suntem în călătorie să fim feriţi de accidente şi exemplele ar putea continua. Acest lucru sau această rugăciune am putea spune că au făcut-o cei doi oameni orbi care se rugau ca Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să aibă milă de ei. Însă pentru noi, cei sănătoşi, important este să conştientizăm, ca rugăciunea să nu fie doar la caz de nevoie, ci să facă parte din viaţa noastră zilnică. Pentru că rugăciunea nu este doar de a chema pompierii doar atunci când avem nevoie. Pentru că de Dumnezeu avem nevoie tot timpul vieţii.

Ce este credința? Din punct de vedere dogmatic sau al învăţăturii de credinţă ortodoxă , credinţa este puterea sufletească de a accepta ca adevărate datele învățăturii de credință, ce nu pot fi înțelese rațional uneori sau nu pot fi văzute cu ochii. Credința creștină este o condiție esențială în mântuire, ea este mijlocul, modul sau calea prin care noi primim harul divin, care ni se oferă prin Hristos pentru a conlucra cu el.Credința este răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu și a lui Hristos și la oferirea harului Său. A crede presupune un efort și anume că, dincolo de logica omenească, dincolo de posibil, se poate întâmpla și imposibilul.   

Credinţa în viaţa noastră - Credinţa e încrederea în Dumnezeu Care nu ne părăseşte niciodată. Credinţa nu este un adăpost unde fugim ca să scăpăm de furtunile vieţii, ci dimpotrivă,  ea este forţa lăuntrică ce ne dă tăria de a înfrunta furtunile şi urmările lor cu seninătate. Credința este încrederea în Dumnezeu „pentru că cei care se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului” (ps.124,1). Credinţa este ca un potir. Fiecare dintre noi duce un potir al credinţei la altar şi fiecare este umplut pe măsură: „După credinţa voastră fie vouă spunea  Mântuitorul”. Credinţa este ochiul cu care noi ne uităm la Hristos, mâna cu care ne prindem de Hristos, limba cu care gustăm cât de bun este Domnul, piciorul cu care mergem la Hristos. Credinţa este mâna omului întinzându-se să apuce mâna întinsă a harului lui Dumnezeu. Credinţa este un salt, o săritură, nu într-un gol întunecat, ci în braţele Celui care S-a dat pe Sine pentru mine.

Puterea Rugăciunii şi a Credinţei -Spre final, m-aş opri la o întâmplare şi o minune care s-a petrecut în fosta Uniune Sovietică și în care este vorba despre un preot care purta numele de Arsenie și care a fost un mare duhovnic, a fost deținut politic și a trăit între anii 1893-1973. Și părintele Arsenie, cu un alt deținut care era ateu, au fost pedepsiți cu izolatorul, într-o încăpere nu mai mare de 0,6 metri lățime și 1,80 metri lungime, cu o scândură lată de 50 de cm, care servea drept pat. Celula era neîncălzită, iar afară erau minus 37 de grade Celsius și viscolea. Oricine ar fi pășit afară degera, iar ocupanții barăcilor știau ce înseamnă pedeapsa cu izolatorul, adică moarte sigură. Astfel, părintele Arsenie și Alexei care era ateu, urmau să înghețe în două ore. Nimeni nu mai fusese trimis în celula respectivă pe un asemenea ger, iar singurii supraviețuitori fuseseră cei care săriseră în sus și în jos fără întrerupere, timp de 24 de ore, pentru a nu lăsa circulați sângelui să se oprească. Iar părintele Arsenie și Alexei au fost condamnați să petreacă 48 de ore în acel spațiu strâmt. Părintele Arsenie era bătrân, iar Alexei fusese bătut, așadar amândoi erau epuizați. În timpul celor 48 de ore, părintele Arsenie s-a rugat fără întrerupere lui Dumnezeu, iar rugăciunile lui erau așa de calde și de pline de credință, încât Alexei, care era ateu, a devenit credincios. Prezența lui Dumnezeu era trăită de amândoi .Știau că nu sunt singuri. Simțeau că Dumnezeu era alături de ei. Aproape de moarte, au văzut că celula se umplea de lumină. Alexei văzu că uniforma de ocnaș a preotului se transformase într-un veșmânt orbitor și alte două ființe îmbrăcate în alb se rugau împreună cu ei. Când celula a fost deschisă, după 48 de ore, gardienii se așteptau să găsească, două cadavre înghețate. În schimb, i-au găsit pe cei odihniți și radioși, cu un strat gros de chiciură pe haine. Nespus de mirați, nevenindu-le să creadă că îi găseau în viață, au întrebat: „Cu ce v-ați încălzit?”- „Cu rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu”.

Ca  şi o concluzie m-aş opri la un sfat care nu îmi aparţine şi care spune aşa: „Continuă să te rogi chiar dacă Dumnezeu nu îţi răspunde. Tace pentru că te ascultă”. Amin!