Prof. Mirela Rus: Calea de la minte la inimă

Un vechi, dar tot atât de actual și frumos cântec spune: „Ce s-ar face inima / De n-ar ști ce-i dragostea?” Câtă înțelepciune și câtă viață în aceste două versuri! Dacă vrem să pătrundem în profunzimile acestora, vom descoperi că este vorba chiar de simțirea dulce a dragostei dumnezeiești, care este izvorul oricărui fel de a iubi și a oricărei trăiri. Și ne referim aici la acele trăiri dătătoare de energie și cu putere vindecătoare.
Ne putem întreba unde se nasc sentimentele, și mai cu seamă sentimentul dragostei creștine, adevărate? În minte sau în inimă? Filtrul suprem este sufletul. Mintea se coboară în inimă, se ridică ceața de pe ochii sufletului, lăsându-l pe acesta să vadă și să se bucure de frumusețile dumnezeiești. Prin coborârea minții în inimă, toată energia creatoare, vindecătoare se întoarce spre esență. Doar așa, nemaiîmprăștiindu-se în afară, se retrage spre sine însăși și se va îndrepta spre „dobândirea bunătăților veșnice.” Pentru a ajunge la asta, se descoperă inima trupească, se simt cu adevărat bătăile ei, ca mai apoi să afli cea duhovnicească. „Își găsește adâncul inimii, atinge miezul metafizic, duhovnicesc al ființei sale....”(Arhimandritul Sofronie de la Essex)
Când mintea ajunge să „valseze” în tandem cu inima, (mintea) se detașează de orice imagine din exterior, ușa inimii se închide lucrurilor străine, deșarte. Acest lucru va fi posibil dacă omul se va deșerta de iubirea de sine, cea care nu îi îngăduie minții să se statornicească în adâncul inimii sale. Doar o inimă smerită, blândă, înfrântă va face loc minții să se coboare în ea, se va uni cu ea, va deveni o adevărată fortăreață și atunci omul va dobândi putere pentru a alunga gândul rău și pe vrăjmași. Suferința, boala, lacrimile, purifică, sunt jertfa de unde izvorăște energia care te conduce înspre inima ta.
Până ca mintea să găsească drumul spre inimă și până când ajungi să descoperi cu adevărat și pe deplin inima duhovnicească, îți vei da seama că inima poate poposi sau poate trăi în mai multe locuri, chiar dacă locuiește înlăuntrul tău. Chiar în propriul tău corp, o vei simți în moduri și locuri diferite: în gât când ești emoționat sau entuziasmat, în stomac atunci când îți este teamă sau ești dezamăgit ori rănit, uneori parcă o simți în locul creierului tău, alteori rămâne în piept, dar parcă ar vrea să iasă de acolo, atât de tare bate. Pășind în viață, sunt momente în care o iei din locul său și o așezi în alte mâini. Dar vei avea dezamăgirea să o recapeți tristă, rănită sau învinețită. Dar să privești bucuria de a dărui, nu neapărat ceea ce ți se dăruiește. Și atunci va fi frumos. Ca mai târziu, sau la final, să fie și mai frumos. Vin însă și clipe când ai impresia că nu o mai ai, că ți-ai pierdut inima. Dezamăgirea, dorul, disperarea, te vor face să o cauți printre lucruri, într-un parfum sau în buzunarul unei haine, pe colbul unui pantof, într-o privire, într-o amintire. Și poate vei avea dulcea fericire să regăsești mai multe inimi....
În ritmul nebun al vieții noastre, ne sunt de folos, dacă nu chiar vitale, pauzele, ruperile de ritm, pentru a ne elibera mintea să coboare în adâncuri, să șoptească inimii că sunt una. Și astfel de momente sunt cele în care rămânem nemișcați privind curcubeul după o ploaie sau rămânem uimiți de mireasma unei flori și de frumusețea ei; ori vorbim cu cineva care ne umple de energie pozitivă, ori primim o îmbrățișare, precum și când ne pierdem și fugim de lume în surâsul unui copil, văzând în toate acestea frumusețea lui Dumnezeu și a Creației Sale.
Durerea simțită în inimă este firească și mântuitoare, vindecătoare, însă mulți oameni nu înțeleg asta. Sau trece un timp până înțelegem asta. Merg la doctor, crezând că suferă de vreo boală, însă nu primesc niciun diagnostic de la acesta. Și asta deoarece este o durere ce purifică, este durerea harului care este dovada că mintea și rugăciunea au pătruns în inimă și lucrează împreună. Lacrimile, gândurile apăsătoare, suferința sunt izbăvitoare, vindecă inima, care devine un loc atât de curat, precum Cerul fără nori, după trecerea furtunii.
„Semnul sfințeniei este inima compătimitoare.” (Sfântul Isaac Sirul)