Părintele Radu Roșu: Tristeţea. Iertarea, hotărârea şi acceptarea - 1

Am ajuns la a fazele cinci și șase din acest proces, tristeţea. Iertarea, hotărârea şi acceptarea.

În ceea ce privește tristețea, a cincea etapă, aceasta l-a copleşit pe Walter Morgan care a plâns şi a jelit fără oprire trecutul lui irosit şi trist. De obicei, tristeţea vine asupra noastră în doze suportabile, din când în când, şi durează o anumită perioadă, zile sau săptămâni; în cazul persoanelor puternic codependente e vorba de luni sau ani.

Tristeţea e firească. Tristeţea e ceva obişnuit. Tristeţea este reacţia adecvată la evenimente triste. Mai mult, se poate face faţă tristeţii plângând. Şi mai mult, tristeţea nu e eternă. Spre deosebire de depresia cronică, de revenirile obsedante şi adesea de mânia însăşi, tristeţea vine, e acceptată şi pleacă.

Ultima fază în procesul de purificare, ţelul final, este această etapă binecuvântată: iertarea, hotărârea şi acceptarea. Cuvintele Sfintei Scripturi o descriu cel mai bine: pacea care trece dincolo de orice pricepere. Când ajungi aici, trenuleţul groazei îşi începe drumul ascendent.

Trebuie să fii conştient de faptul că ceea ce s-a întâmplat până acum este în mare parte „ilogic“, nici nu susţine, dar nici nu contrazice raţiunea. Am păşit dincolo de logică şi raţiune (întâmplător, ceva foarte greu pentru Walter Morgan), în încăperile cel mai ascunse ale sufletului. Am băut din cele mai adânci fântâni, fântâni create de Dumnezeu tocmai în acest scop.

Pentru a duce la bun sfârşit procesul de vindecare trebuie să trecem din încăperile raţiunii în sanctuarul întunecat al emoţiilor. Acolo îşi are rădăcinile gândul, indiferent de cât de raţionali ne-am putea crede.

Mulți pacienţi au adesea dificultăţi în a-şi elimina dorinţa logică de a fi răsplătiţi pentru ca să poată ierta. „Iertare?“ Bessie Barnett, o asemenea pacientă, l-a privit pe terapeut drept în ochi şi a spus: „înţeleg acum ce mi s-a întâmplat. Am deplâns toate aceste pierderi aşa cum mi-aţi spus. Mi-aţi spus cât de bine m-am descurcat, şi v-am crezut. Mă simt mult mai bine şi acum văd cum pot să evit greşelile pe care le-am repetat în trecut.

Dar eul meu raţional îmi spune că acei oameni din trecutul meu nu merită să fie iertaţi. Dacă s-ar fi purtat aşa cu mine din cauza unei iubiri greşit înţelese, sigur că i-aş putea ierta. Dacă ar fi făcut ceva şi nu şi-ar fi dat seama ce fac, în regulă. Dar ştiau ce fac. Ştiau cât de tare mă rănesc.“

Bessie crescuse într-o familie cu grave probleme, în care tatăl, căruia nu-i plăceau copiii, a ajuns să aibă patru. Îi plesnea tot timpul. Se plângea de ei prietenilor şi-i insulta în prezenţa lor. Răspunsul lui favorit la întrebarea: „Câţi copii ai?“ era „Habar n-am. Trei sau patru, cam aşa ceva.“ N-a scăpat nici o ocazie să le spună că erau nedoriţi. Mama lui Bessie s-a căsătorit, fiindcă a trebuit să o facă.

Pe vremea aceea, dacă o fată rămânea însărcinată, trebuia să se mărite. Era de la sine înţeles. În plus, în acea zonă rurală, fetele nici nu-şi puteau imagina o altă viaţă decât să te căsătoreşti şi să ai o familie. Şi ea visase să devină cântăreaţă – muzică country, blues, nu conta – dar Bessie şi surorile ei i-au ucis visul. Mama nu s-a străduit să-şi ascundă dezamăgirea şi amărăciunea constantă.

Tipic, Bessie a întemeiat tot o familie codependentă. A trăit timp de treizeci şi trei de ani cu un zgârcit de soţ care-i dădea voie să cheltuiască zece dolari pe săptămână şi se mai credea şi foarte generos. A murit lăsând-o cu un cont substanţial în bancă şi cu dorinţa puternică de a se sinucide.

Tratament sau moarte. Îşi încrucişă braţele şi îl fulgeră pe medic cu privirea: „Poate că voi putea să uit cândva. Dar nu voi putea să iert niciodată.“ Numai când Bessie va renunţa la logică, va putea să treacă dincolo de punctul în care s-a împotmolit şi să facă acest important pas final spre însănătoşire.

Dacă îţi vine să spui: „Nici eu nu pot să fac lucrul ăsta, ca şi Bessie“, aminteşte-ţi că accentul pus pe logică este o invenţie relativ recentă. Într-adevăr, grecii au dezvoltat logica, inclusiv logica matematică, pe care se întemeiază societatea noastră ştiinţifică. Dar ea a rămas în mare parte apanajul unei elite intelectuale. Oamenii de ştiinţă arabi au ajuns la noi orizonturi în matematică şi astronomie, tot la fel ca aztecii şi mayaşii în Lumea Nouă.

Cu toate acestea, marea masă a oamenilor din societăţile respective nu se ghida după logică. Şi nici europenii, nici măcar în timpul Renaşterii, când a înflorit adevărata gândire ştiinţifică. Numai în ultima sută de ani, de la Revoluţia Franceză, raţiunea şi logica au ajuns să domine mentalitatea oamenilor în civilizaţia occidentală.

Dacă astfel au stat lucrurile, ce anume a ţinut până atunci loc de logică? Reacţia emoţională. „Gândurile“ inimii. În societatea noastră, expresia „în adâncul inimii mele cred...“ este considerată o prostie copilărească. Suntem învăţaţi să evităm cu grijă mesajele inimii şi să ascultăm numai glasul raţiunii. Gândiţi-vă ce se întâmplă în cazul pierderii unei fiinţe dragi. Dacă văduva se ţine tare şi se poartă cu demnitate, prietenii o sprijină. Dacă este zdrobită de durere – de fapt, reacţia adecvată, purificatoare la tragedia pe care a suferit-o – prietenii o sfătuiesc: „Ei, eşti prea emotivă. Trebuie să fii tare“. Sau, jenaţi, se retrag pur şi simplu.

Acum două sute de ani, pierderea unei fiinţe dragi era urmată de o reacţie emoţională extrem de puternică, şi dacă văduva sau văduvul aveau o atitudine mai stoică, dragostea lor pentru cel pierdut era serios pusă la îndoială.

Dependenţa noastră totală faţă de raţiune şi logica rece este un fenomen cultural recent, şi foarte probabil că va constitui un obstacol în calea vindecării tale, dacă-i permiţi să te domine.

În cazul lui Bessie, cauza de suprafaţă a refuzului ei de a ierta era una raţională. De fapt, pare ilogic să ierţi suferinţa provocată în mod conştient. La polul opus, dacă oamenii care au rănit-o ar fi făcut-o fără vreo intenţie conştientă, ar fi fost logic ca ea să treacă peste durere şi să-i ierte.

Bessie are două obstacole de depăşit. Mai întîi, trebuie să lase deoparte latura raţională a minţii ei şi să lucreze cu inima.

Mintea este zona de suprafaţă a gândirii, inima este cea de profunzime. Oamenii sunt ca piesele de mobilier făcute din stejar şi încrustate cu lemn preţios. Încrustările sunt foarte frumoase, cresc preţul şi arată încântător, dar stejarul conferă durabilitate şi consistenţă. Bessie pufni şi ochii îi scânteiară: „Acum mă faceţi capsec.“ Dar zâmbea.

În practica clinică auzim zilnic povestiri despre suferinţe şi atrocităţi realmente de neiertat. Taţii fac lucruri de neimaginat cu fiicele lor. Soţiile şi mamele se poartă înfiorător, provocând suferinţe şi dezastre afective. Părinţii distrug conştient copii capabili, care însă nu se ridică la nivelul aşteptărilor lor. În crizele lor de furie, bărbaţi şi femei molestează tocmai persoanele la care ţin mai mult, fizic şi emoţional.

Suntem oameni fără speranţă, şi acest lucru nu e nicăieri mai evident decât aici. Din punct de vedere uman, nici mintea, nici inima nu este suficient de puternică pentru a ierta unele dintre aceste acte de neiertat. Cu toate acestea, adevărata şi sincera iertare este absolut necesară pentru a te împăca cu trecutul. Frustrant, la o privire superficială.

Oare poate Bessie să lase logica deoparte şi să apeleze la inimă? Poate ierta cu inima, indiferent ce îi spune mintea? Da. Şi aşa poţi face şi tu. Capacitatea de a reacţiona nu cu capul, ci cu inima e ceva înnăscut. Dar ai nevoie de ajutor specializat din partea lui Dumnezeu, şi, poate, de la semenii tăi. Dumnezeu acordă ultima iertare, omul îţi poate arăta drumul spre ea.

Fii atent însă la pericolul care te pândeşte în această ultimă etapă a procesului de purificare, la care sunt vulnerabili în special creştinii: a ierta fără a-ţi angaja toate sentimentele.

Acest lucru se întâmplă atunci când creştinul spune cu toată sinceritatea: „Acum înţeleg trecutul şi-mi dau seama ce s-a întâmplat“ (prima fază a procesului de purificare). „Mă întorc la Dumnezeu şi îi iert pe toţi“ (ultima fază). „Iată. S-a făcut. Am încheiat acest capitol.“

Saltul de la prima la ultima fază este un ocol graţios al etapelor dureroase ale procesului de purificare. Deşi declaraţia pare a fi în spiritul Bibliei şi este făcută cu cele mai bune intenţii, nu va ţine. Durerea nu a fost consumată. Rana infectată în profunzime n-a fost curăţată.

Fazele procesului de purificare sunt înnăscute, ceea ce ne dă suficiente argumente ca să susţinem că Dumnezeu a vrut ca noi să putem face faţă pierderilor, tulburărilor afective şi suferinţei. Când evităm aceste etape, sfârşim prin a ierta dintr-o dată (şi, fără îndoială, cu toată sinceritatea), menţinându-ne într-o atmosferă de nesinceritate afectivă.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, Pr. Roșu Radu Liviu, consilier în adicții!