Prof. Mirela Rus: Când iert, încep să iubesc

                „A ierta înseamnă de fapt a trăi. A ierta înseamnă a avea capacitatea de a merge mai departe ca un om viu.”                                             (Părintele Constantin Necula)

            Pentru orice credincios, perioada ce urmează este una de reflecție, de reîntoarcere spre Dumnezeu și spre cele plăcute Lui. Această duminică a izgonirii lui Adam din Rai a fost ultima duminică și ultima zi înainte de intrarea în Sfântul Post al Paștilor. Este, de asemenea, și duminica iertării, a postului și a neagonisirii.

            Aș vrea să mă opresc cu precădere asupra acestei teme, a iertării, temă ce apare încă din Geneză, atunci când Domnul îi zicea lui Avraam că va nimici Sodoma și Gomora, deoarece păcatul s-a mărit și „este nespus de greu”. Avraam a cerut îndurare pentru poporul cetății și Domnul a spus că dacă se vor găsi cincizeci de oameni buni, vor fi iertați toți pentru aceia. Și dialogul continuă tot pe această temă, Domnul făgăduind iertare și îndurare chiar și pentru zece oameni buni din cetate. Un alt exemplu elocvent este cel al Dreptului Iosif din Vechiul Testament, care îi iartă pe frații săi. Grija și iertarea bunului Iosif au venit din iubire, din iubirea lui cea mare a venit iertarea adevărată, uitând cu totul că frații săi i-au dorit răul și l-au vândut ca sclav. Ura, invidia, au fost mistuite de flacăra dragostei, de unde a izvorât iertarea. Modelul suprem de iertare este Iisus Hristos. Un moment înălțător este cel din casa unui fariseu, unde, invitat la masă, se apropie de El o femeie care plânge la picioarele Sale, I le udă cu lacrimile ei, apoi I le șterge cu părul ei, I le sărută și I le unge cu miresme de mare preț. Milostivirea arătată femeii este cu adevărat divină, deoarece acesteia îi sunt iertate păcatele. Iertarea primită este pe măsura iubirii ei. Avem aici de-a face cu pocăința sinceră a femeii, cu smerenia acesteia, cu dragostea față de Iisus Hristos și cu iertarea păcatelor ei. Mântuitorul îi arată lui Simon că dragostea femeii o întrece cu mult pe cea a lui. I s-au iertat păcatele ei pentru că „a iubit mult; însă cui i se iartă puțin, iubește puțin. ”

            Iertarea, bucuria și milostenia sunt trei condiții sau căi de întoarcere spre Dumnezeu. Sunt ceea ce punem în traistă pe calea spre Înviere. Dumnezeu ne iartă fără a cere nimic în schimb, fără a aștepta ceva de la noi, dar noi trebuie să facem acest exercițiu al iertării în relația cu aproapele nostru. Fără iertare, viața noastră ar fi numai înverșunare și amărăciune. A ierta înseamnă să fii asemenea Domnului Iisus Hristos. Când mintea este plină de amărăciune și sufletul întunecat de ură, ființa se otrăvește. Unde este iertare, acolo razele iubirii lui Dumnezeu se revarsă cu căldură și lumină.

            De ce avem nevoie de iertare?

            Sfinții Părinți spun că iertarea este fiica mai mare a iubirii. Cine nu este capabil să ierte, nu poate nici să iubească. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, îi iubim și pe semenii noștri și suntem împăcați cu ei. Atunci când ierți, parcă moare o parte din tine, moare ego-ul tău, mândria ta, orgoliul tău. Este ca și cum ai dărui celuilalt parte din tine. Ori asta înseamnă dragoste. Dacă ne mărturisim iubirea, grija față de celălalt prin cuvinte, acestea (cuvintele) sunt statornice doar dacă noi suntem parte a acelor cuvinte.

            Adevărata libertate a omului se dobândește prin iubire, iar acolo unde există iubire, există și iertare, există binele suprem, există viață, o viață eliberată de sub povara propriului sine, al orgoliului și al patimilor egoiste. Iertarea înseamnă conștientizarea și înțelegerea propriei noastre slăbiciuni și a slăbiciunii celuilalt, dar și nevoia pe care o avem de celălalt. Iertând pe celălalt, dar și fiind iertat, sunt pe drumul înspre Înviere. Dăruindu-ne celorlalți prin iubire și iertare, devenim nu numai umani, ci începem să dobândim chipul lui Hristos.

Aș vrea să-mi cer iertare

                             Traian Dorz

Aș vrea să-mi cer iertare acelor care nu-s

și n-au cum să mai ierte suspinul meu nespus.

Să cer iertare ierbii stropită cu noroi

și vitei înjugate la carul prea greoi.

Să cer iertare crengii ce-am rupt-o prea ușor

și florilor călcate cu mers nepăsător.

Să cer iertare apei al cărei cer l-am frânt

și fiecărui geamăt ce-ar fi putut fi cânt.

Să cer iertare pîinii nedată la flămînd

și mâinilor nestrînse cu dragoste trecând.

Să cer iertare umbrei pe care am călcat

- dar cine-mi iartă Doamne, ce nu-mi credeam păcat?

O Doamne, măcar de-astăzi ajută-mă să știu

ce pot să mai răscumpăr și mâine-ar fi târziu!

                                                                            Prof. Mirela Rus