Prof. Mirela Rus: Să gustăm mai mult din Dumnezeu în acest post ... că „bun este Domnul”

De ce trebuie să fie așa în viață? Unii au de toate, alții trudesc.....unii au liniște, alții sunt mereu pe marea învolburată....Sunt întrebări și gânduri pe care cu siguranță fiecare dintre noi le avem câteodată, alții poate tot timpul...Așa este omul, prin firea sa, întrebător, ispitit înspre a judeca, uitându-se de cele mai multe ori spre cel sau cei de deasupra lui, decât la cei mai jos ca el. Pe marea învolburată a vieții de care pomeneam, cea mai puternică furtună este cea dintre minte și inimă, cea a tulburărilor sufletești neînțelese sau neacceptate de minte.
Perioada posturilor de peste an, deci și această perioadă a Postului Crăciunului este un bun prilej de a încerca să ieși din acest labirint, din această „buimăceală” în care ne aflăm. Este o ocazie în plus de a învăța cum să judeci, dacă nu se poate altfel, cu rațiunea, și apoi să ierți cu inima, sau cu mintea coborâtă în inimă; să înveți sau să-ți amintești să rostești cu sufletul: „Mulțumesc!”, „Iartă-mă!”, „Te iubesc!”. Fiindcă nimic nu-ți poate aduce mai multă pace și dulceață decât dragostea pe pământ și în ceruri; Dumnezeu se așază acolo unde este nădejde, credință și dragoste. Așadar nu sufletul, conștiința noastră se înalță spre cer, ci ceva aduce cerul în adâncul ei. Și ce anume? Momentul când sinele și ego-ul nostru moare și apoi renaște în armonia și bunătatea divină, când, deși puteam sau eram tentați să judecăm și....nu am făcut-o, când puteam să urâm și....am chemat liniștea și iubirea precum un cântec de liră.
Deși de multe ori în jurul nostru este ger, mâinile ne sunt înghețate, în inimă mai licărește o lumină, mai este o scânteie care încălzește. E inima care se poate deschide și, la rândul ei, va putea deschide și alte inimi. Și aceste inimi se întâlnesc în cel mai adevărat fel, în rugăciune. Sufletele frumoase, împletite în credință, în rugăciune, în iubire sfântă, își spun unul altuia cum să trăiască, cum să își jertfească aspra judecată, dreptatea, de dragul liniștii, al comuniunii. Primim fiecare lecție, ne luptăm cu orice greutate, nu o alungăm, dar nu o invităm să stea prea mult în preajmă. Trupul sau mintea pot fi doborâte de povară, de greutate, dar sufletul nu poate fi ușor sau deloc ucis. Și asta doar dacă Îl chemăm și Îl primim pe Dumnezeu în viața noastră.
Dumnezeu este descris și perceput cu ajutorul unor concepte diferite; pictorii Îl aștern pe pânza tabloului, poeții Îl conturează în cuvinte....Noi, oamenii de rând, parcă tot nu înțelegem nici ce este Dumnezeu, nici ce vrea de la noi....Dar Dumnezeu este atât de simplu...Este precum aerul pe care-l respirăm, este precum mirosul de primăvară...O profesoară a pus odată această întrebare copiilor: „Cine este Dumnezeu? De unde știți voi că există?” Copiii au răspuns în mai multe feluri și totuși parcă aproape toți la fel: „Tatăl nostru din Ceruri”, „Cel ce a făcut Cerul și pământul”....nimic greșit. Și totuși, unul dintre ei a dat un răspuns real, nevinovat și atât de profund....„Dumnezeu este ca mierea pe care mama mea o pune în ceai dimineața.” El spunea că nu mai vede mierea odată pusă, dar ceaiul e atât de dulce și gustos! Dacă mama sa uită de miere, ceaiul nu este la fel de bun. Cu Dumnezeu, lucrurile stau la fel: nu-L vedem, dar ESTE! Iar dacă El nu este în viața și în sufletele noastre, totul e amar și anost.
Astfel, nu este nevoie să fim cei mai înțelepți oameni, ci să știm de ce avem nevoie în viața noastră. Și pentru asta, trebuie să gustăm mai întâi. Să gustăm cerul încă de pe pământ, deoarece „Împărăția cerurilor” este o stare a inimii și nu ceva ce se găsește „deasupra pământului” ori doar „după moarte”, cum spunea Friedrich Nietzche.
Având cerurile aproape, așteptăm să ne întâlnim cu Pruncul Iisus în seara de Crăciun și nu numai. Și Îl vom aștepta cu rugăciune, nu cu bârfă, nu cu zgomot și vorbe goale, ci cu cele mai de preț cuvinte sau ce cea mai grăitoare tăcere; nu vom apărea în fața Lui ca niște oameni înfrânți, cu aripile frânte, și nici nu vom posti astfel, ci cu bucurie și curaj. Și atunci când, istovit, vei întreba: Suflete, de unde mai ai putere? De unde puterea de a zâmbi, chiar dacă lacrima arde, de unde mai curge speranță? De unde și cum se mai poate visa? DE UNDE?.....
Acolo, de „unde vine Domnul, care dragoste este (1 Ioan 4, 8), frica se împrăștie și se așază încrederea.”

Prof. Mirela Rus