Prof. Mirela Rus: Arzând pentru alții, ne vom încălzi

O istorioară religioasă povestește despre un om pe nume Shundar Singh care trecea într-o iarnă, pe o vreme de ger năpraznic, prin Munții Tibetului. Frigul și viscolul erau atât de puternice, încât nu mai avea putere să înainteze pe cale. La un  moment dat, când se simțea săcătuit de toate puterile, vede un om aproape mort, căzut în zăpadă. Cu toate că nu vede nicio șansă de salvare a acestuia, mintea și inima nu îl lasă să abandoneze pe cel înghețat de frig și, cu o ultimă sforțare, îl ia în spate și pornește la drum. E mai mult decât o povară, dar mergând cu anevoie, simte cum se încălzește. De asemenea, căldura lui îl face și pe cel din spatele său să dea semne de dezmorțire. Dintr-un om pierdut, aproape mort, a devenit un om viu, cu șanse de mântuire. Pășind cu nădejde prin zăpadă, zărește în zare un sat. Se bucură, căci sunt salvați. Și mântuiți. Unul prin celălalt. Omul nostru ar fi înghețat probabil de frig în drumul său prin viscolul înfricășător, iar tibetanul, cel prăbușit în zăpadă, ar fi murit cu siguranță fără ajutorul său. Este o adevărată taină aceasta, a mântuirii omului mântuind pe alții, a salvării sufletești, salvând pe altul.

            Noi ne numim creștini, însă din ce în ce mai puțin sau deloc oferim căldura noastră pentru a-l „dezgheța” pe celălalt. Suntem „inimi reci, harpe zdrobite” și nu căpătăm putere, întărind pe cei slabi. Suntem și săraci, deoarece ne îmbogățim doar pe noi înșine și doar material, fără a îmbogăți pe alții din „zestrea” noastră. Deși sunt oameni care și-ar distruge aproapele cu egoismul, orgoliul sau ura lor, sunt de cealaltă parte adevărații oameni, chipuri ale lui Dumnezeu, care adună de jos ceea ce sfărâmă ceilalți, iau fiecare fărâmă cu blândețe, cu respect și chiar poate reușesc să te „lipească” la loc, așezându-te în cel mai cald colț al sufletului lor. Astfel, dragostea și bunătatea celor buni nu mai lasă loc răutății sau indiferenței altora.

            Omul caută mereu, de când a fost sădit în această lume, pe pământ, până când pleacă în veșnicie. Obosește căutând, sau o ia pe alte cărări, rătăcind calea.Uneori se oprește sau alteori, cade, mult prea trudit, precum tibetanul, prăbușit sub ger. Însă doar când renunți a căuta cu disperare, găsești ceea ce cauți sau ceea ce trebuia să găsești. Liniștea cu tine însuți îți va aduce ceea ce nu găseai, îți va aduce desăvârșirea, împăcarea, dragostea. Iubirea aceea pură, divină, care nu are preț, nu cere garanții, „nu cade niciodată”. Cel mai sincer și minunat lucru nu poate fi altceva decât niște genunchi plecați și niște palme împreunate în rugăciune pentru tine, fără ca tu să știi. Gândurile care se întâlnesc la poarta sufletelor, devenind unul, în rugăciune și simțire, dau putere. Suntem și devenim puternici înfuntând greutăți, ducând poveri, vărsând lacrimi, și nu evitând acestea. Devenim mai puternici, mai iubitori și mai iubiți de Dumnezeu atunci când lăsăm rugăciunea și căldura din inima noastră să facă aripi către celălalt, zburând către Cer, într-o tăcere grăitoare.

            Dacă e iarnă, ninge cu gânduri și suflete albe în jurul nostru. Dacă plouă, ne potolim setea...Dacă va veni primăvara, vom înmuguri și apoi vom înflori, așteptând fluturii iubirii lui Dumnezeu să culeagă polenul. Iar dacă vară se va face, vom arde unii pentru ceilalți. Și ne vom încălzi, încălzind pe cei de lângă noi!

            „Doamne, așa cum săruți marea, vântul și cerul,

            sărută-mi lacrima

            și ochii ce plâng mereu....

            .........................................

            Când săruți cerul,

el plânge pentru mine.

Când săruți marea,

ea-mi cântă balade.

Când săruți vântul,

Doamne, timpul se oprește,

și plângem amândoi...”

            (Hrisostom Filipescu)

                                                    Prof. Mirela Rus