Părintele Alin Cîndea: Cerul nu premiază performanța, ci iubirea

În fiecare an, chemarea lui Isus Cristos răsună din nou, discret dar ferm: să intrăm pe drumul postului, al rugăciunii și al iertării. Nu ca într-un program de detox spiritual bifat conștiincios în agendă, ci ca într-o întoarcere sinceră acasă, la Dumnezeu Tatăl. Căci miza nu este performanța ascetică, ci comuniunea. Nu austeritatea de vitrină, ci adevărul inimii.

Dar ce înseamnă, în fond, să postim? Să renunțăm la desert, la cafea, la rețele sociale? Desigur, toate pot fi utile — deși uneori descoperim că renunțarea la telefon e mai dramatică decât renunțarea la prăjituri. Totuși, Evanghelia ne mută accentul: „Tu însă, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața… Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti” (Mt 6,17-18). Adevăratul post nu se măsoară în stomacuri goale, ci în inimi devenite mai largi.

Sfântul Augustin pune întrebarea incomodă, dar sănătoasă: postim doar de la mâncare sau și de la orgoliu, bârfă, indiferență? Există un post de la cuvinte tăioase, un post de la judecăți pripite și chiar un post de la acel mic „eu am dreptate” care ne place atât de mult. Fără aceste renunțări, dieta spirituală riscă să fie doar… nutriție pentru vanitate.

Postul autentic devine astfel un act de libertate: ne desprindem de ceea ce trece pentru a face loc Celui care rămâne. În locul a ceea ce refuzăm, suntem chemați să oferim: mai mult timp, mai multă atenție, mai multă milă. Papa Franciscamintea adesea că postul plăcut lui Dumnezeu ne apropie de cel rănit de pe marginea drumului, asemenea bunului samaritean. Dacă postul nu ne face mai sensibili la suferința altora, probabil am ținut doar un regim, nu un drum spre sfințenie.

Și totuși, există un obstacol mai greu decât foamea: neiertarea. Cristos spune limpede: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta vouă” (Mt 6,14). A ierta nu înseamnă a declara răul acceptabil, ci a refuza să-l lăsăm să ne conducă viața. Sfântul Ioan Paul al II-lea numea iertarea cheia păcii inimii și a păcii sociale. Fără ea, sufletul rămâne ca un dulap încuiat în care păstrăm, cu grijă inutilă, toate supărările vechi.

Poate că timpul postului ne invită la câteva întrebări simple și decisive: Ce îmi ocupă inima mai mult decât Dumnezeu? De ce atașament m-aș putea desprinde, măcar puțin? Pe cine port încă legat în lanțul resentimentului? Răspunsurile nu trebuie afișate public. Dumnezeu nu cere spectacol, ci adevăr. Iar adevărul lucrat cu răbdare produce o surpriză: descoperim că postul nu ne micșorează viața, ci o lărgește; că iertarea nu ne slăbește, ci ne dezleagă; că rugăciunea sinceră nu ne scoate din realitate, ci ne așază în ea.

Să trăim, așadar, acest timp ca pe o pedagogie a inimii. Să postim nu doar cu trupul, ci și cu reacțiile noastre impulsive. Să ne rugăm nu doar cu formulele, ci cu foamea după Dumnezeu. Să iertăm nu doar în teorie, ci în acele situații concrete unde orgoliul încă protestează.