Prof. Mirela Rus: Tăcerea grăitoare – dar de la Dumnezeu

„Din tăcere se naște liniștea, iar din liniște, rugăciunea.”

                                                            (Sfântul Varsanufrie de la Optina)

                În vremea în care trăim, sau cel puțin ne străduim și ne trudim să o facem, în orice loc și în orice fel, cuvântul, știrea, informația, fie ea reală sau una fără fundament, abundă și parcă ne sufocă, ne copleșește de cele mai multe ori. Și simțim nevoia, deseori, să tăcem, sau să vorbim despre tăcere. Căci tăcerea este un fel de a fi.

            Cel care tace, pare, pentru unii, apatic, sau indiferent, sau neatent. Nu, nu este deloc așa. Omul tăcut, în unele momente, vorbește prin tăcerea lui. Este vorba aici despre o simțire smerită, despre autenticii oameni tăcuți, care „trăiesc mireasma unei alte vieți, pe care nu pot să o înțeleagă ceilalți, care iubesc formele exterioare de purtare. Tăcerea umple sufletul lor de bucurie și le deschide orizonturile unei intense activități duhovnicești, pe care cu greu poate să o priceapă și să o valorifice omenescul care îi înconjoară.” (Georgios Krasanakis)

            Tăcerea arată smerenia, vederea și simțirea inimii, mulțumirea sufletului care, rămânând tăcut, ascultă șoaptele îngerilor și cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu a provenit din tăcere. Marile taine au fost săvârșite în isihie și sfânta tăcere le-a învelit. Iar Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu se înțelege cel mai bine în tăcere. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Mai lesne este nouă să iubim tăcerea.”. Din tăcerea inimii curate se naște mărturisirea credinței și a iubirii față de Dumnezeu, cuvântul curat și plin. Astfel, mintea nu face ca limba să rostească cuvinte, ci se mișcă spre înălțimi, unde va exprima înțelesuri grele, dar profunde, ale tainelor lui Dumnezeu.

            Sfântul Isaac Sirul vorbește despre acel minunat Arsenie, la care, venind  părinții și frații să-l vadă, a stat cu ei tăcând și, mai mult decât atât, i-a făcut și pe aceștia să tacă. Și pentru asta s-a silit pe sine de la început. Din această deprindere, în inimă se naște o plăcere, iar trupul va stărui în liniște. Viețuirea aceasta va da naștere lacrimilor, iar inima va simți ceva în ele,  într-o vedere minunată. Căci inima se micșorează, „se va face prunc.” Începând apoi să se roage, mai întâi curg lacrimile.

            Totul este, aici, osteneală, înșelăciune, umbră și nălucire. Toate sunt vis, cenușă, rouă și vânt. Totul este ca o roată care se învârte neîncetat. Un mare dar de la Dumnezeu, în toată această scânteie, care e viața, este tăcerea. Să iubești viața liniștită, să-ți întinzi mâinile tale celor goi și necăjiți, așa vei apuca „vârful Cerului.”

            Epoca de astăzi este una a zgomotului de orice fel. Puțini sunt aceia care știu sau au curaj de a asculta tăcerea, gândurile, conștiința. Mintea nu vrea să audă tăcerea. Și astfel tăcerea devine o mare putere sufletească și o virtute. Dacă toți doresc și iubesc gălăgia, e foarte greu să auzi tăcerea. Ea rămâne o enigmă, un simbol al diplomației, al smereniei, al inimii pașnice. Cel care nu știe sau refuză să tacă, nu va ști nici să vorbească. Înainte de rostirea cuvântului, este bine ca gândul nostru să aibă răgaz să trimită pacea sa celuilalt, pentru a fi precum un teren roditor. De multe ori, tăcerea transmite mult mai mult decât vorbele. „Vreme este să taci și vreme să grăiești.” (Eclesiastul 3,7) Părinții din pustiul Egiptului afirmă că vorba bună, duhovnicească, este de argint, însă tăcerea „este de aur”.

            De multe ori, omul, aflat în deznădejde, strigă, urlă, suferă, uneori cu glas stins, alteori cu glas puternic. Are impresia că Dumnezeu nu îl aude, că tace, că nu răspunde. Dar, cu cât mai mult tace Dumnezeu, cu atât este mai prezent și intervine, dar în chip tainic, nevăzut. Tăcerea este o cale de a aștepta, de a veghea și de a asculta ce se întâmplă înăuntrul nostru, dar și în afara noastră. Tăcerea este plinătate, și nu lipsă sau gol. Este și cea dintâi datorie a dragostei, cea dintâi cerință a conviețuirii în obște. Ea este însăși conștientizarea unei prezențe, și nu a oricărei prezențe. Fuga în pustie înseamnă practicarea liniștii și a liniștirii.Tăcerea este un fel de moarte, înăuntrul nostru dar și în prezența altora, însă este în același timp un mod de predare a vieții, cu nădejdea unei noi vieți și a învierii.        

            Oamenii pot să-și vorbească fără cuvinte, în rugăciunea unora pentru alții, atunci când știu și nu se vor îndoi că sunt un dar al lui Dumnezeu, unii pentru alții. Iubirea necondiționată, ca dar și rod al Duhului Sfânt, îi ajută pe cei ce o găsesc și o culeg din ogorul lui Dumnezeu, să-și vorbească cu glasul sufletului, cu glasul dragostei divine. Tăcerea lăuntrică însoțește și premerge unirea sufletului cu cele dumnezeiești.

Tăcerea ne învață cum să ne coborâm în noi înșine, în adâncul inimii noastre, pentru a tăcea în tăcere. „Este melodia inimii care cântă alte simfonii decât glasul. Dacă mereu vom purta zgomot în jur, îngerii nu vor mai avea când să ne vorbească....și ce minunată e tăcerea de după tăcere!...” (Ierom. Hrisostom Filipescu)

                                                                   Prof. Mirela Rus