Prof. Mirela Rus: Cântecul inimii către cer

                Omul a fost ridicat din nimicnicia lui și din moartea ființei sale de lut prin Întruparea lui Hristos, prin înomenirea lui Dumnezeu și prin jertfa de pe Cruce. Este înălțat de fiecare dată când Pruncul Sfânt se naște în peștera din Betleem.

            Îl avem în fiecare clipă a vieții noastre pe Dumnezeu cu noi, înăuntrul nostru, doar că atât de mult ne orbește falsa strălucire a acestei lumi, încât ajungem să nu-L mai vedem, să nu-L mai simțim, să nu-L mai trăim.....

            Din când în când, omul cere semne, dovezi palpabile și imediate ale prezenței divine și Îi cere Creatorului să-i vorbească. Atunci se aud tunete, apoi se iscă și fulgere și începe ploaia, dar omul este mult prea prins în vârtejul individualismului său și nu aude nimic. Privind în jur mai apoi, același om îi spune lui Dumnezeu: „Dă-mi voie să te văd!” Venind noaptea, pe cer apare prima stea strălucitoare, apoi se prind în dans alte mii de stele, însă el nu are ochi pentru ele. La un moment dat, omul strigă: „Arată-mi, Doamne, o minune!” Însă omul nu a văzut, nu a știut că o viață s-a născut pe pământ. Orb, surd, neștiutor, omul a continuat să ceară și să strige cu disperare: „Atinge-mă, Doamne, să știu că ești aici!” S-a aplecat Dumnezeu cu dragoste și l-a atins pe om; acesta a dat cu mâna peste fluturele care îl mângâia și l-a gonit. După care și-a văzut mai departe de drum.

            Însă, în drumul său, cărarea nu este mereu dreaptă sau plină de petale de roze, apar spini și mărăcini, apar poticneli....când omul „urcă” mult prea sus pe scara trufiei, a mândriei și a iubirii de sine, o boală, o suferință dă peste el și îl coboară, încet, încet, pe pământul din care a fost plămădit. Și va începe un drum nou, se va naște în sufletul său dorul după Paradisul pierdut....și omul începe să cânte un cântec de dor după Dumnezeu. Cântecul va prinde glas și va deveni, prin osteneală și răbdare, dureros de dulce....La ușa inimii cuiva nu trebuie să bați sau să strigi, așa cum a făcut omul către Dumnezeu, cerându-i disperat dovezi...La ușa inimii cuiva trebuie să cânți....Și Dumnezeu i-a vorbit prin răcoarea și sunetul ploii, l-a atins cu blândețea aripii de fluture, însă omul a tot strigat....Acum, vlăguit de suferință, însetat de Dumnezeu, omul va înălța spre El cântecul de dor al inimii sale care a fost împietrită pentru o vreme. De acolo, din inima sa, va putea simți Raiul.

            Dacă avântul omului în vâltoarea de iluzii și plăceri trecătoare îl dezumanizează, îi provoacă omului un mare handicap sufletesc, spiritual, mărturia dorului său de Cele Sfinte și cu adevărat înalte, mărturia iubirii îl ridică, îi dă aripi. Orgoliul, slava deșartă îl va lăsa cu o singură aripă. Avem nevoie de dragostea lui Dumnezeu, avem nevoie să simțim dorul de Cer așa cum corpul nostru are nevoie de sânge.

            Veselia zgomotoasă, pornirile pătimașe nu vor zidi desăvârșirea ființei umane care trebuie să se îndumnezeiască. Dacă Dumnezeu S-a făcut atât de mic încât să se nască în ieslea dobitoacelor, omul trebuie să se micșoreze atât, încât să poată intra în sufletul său și acolo să se caute și să caute ce a pierdut pe drum. Ce a pierdut pe drum?! Parte din Chipul Slavei Sale. Și atunci, gustând amarul absenței Acestuia, glăsuiești, uneori în tăcere, cântecul acela de dor, dor care este unul al absenței. Și dacă îți este dor, înseamnă că L-ai cunoscut, că este parte din tine. Acest dor te atârnă cumva de Dumnezeu, este un dor copleșitor. Dacă omul este plin de sine și se simte foarte bine cu el însuși, este doar om, și unul care își pierde aripa.

            Omul, din mândrie și aroganță, crede că e în stare de toate, însă nu este cu adevărat în stare de nimic, de unul singur. Dacă va începe Dumnezeu și va fi lăsat să facă suișuri, abisuri prin inima noastră, spre Cer, de abia atunci vom trăi adevărata taină care este acest dor cu Dumnezeu, dor de El chiar și atunci când ești cu El.