Părintele Alin Cîndea: Orbirea spirituală și incapacitatea de a-L lăuda pe Dumnezeu

„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.” (Mc 9,24)

Acest strigăt, născut din durerea unui tată, traversează secolele și atinge inimile noastre. Este rugăciunea celor care vor să creadă, dar simt că sunt orbi, surzi și muți în fața prezenței lui Dumnezeu.

 În fragmentul evanghelic, întâlnim cu un spirit „mut și surd” – o imagine tulburătoare a ceea ce păcatul, teama și îndoiala pot cauza sufletului. Acest demon nu doar că îl stăpânea pe tânăr, dar îi răpise capacitatea de a comunica, de a auzi și de a se înălța către Dumnezeu. Este simbolul orbiri spirituale care afectează nu doar individul, ci întreaga cultură, întreaga generație – „O, neam necredincios... până când vă voi răbda?” (Mc 9,19)

 În cuvintele filosofului Jacques Maritain, „A nu-L recunoaște pe Dumnezeu nu înseamnă doar o lipsă de vedere, ci o refuzare activă a luminii.” Lumea noastră, în numele progresului și al raționalismului, și-a închis ochii în fața Celui care este însăși Lumina (cf. In 8,12). Devenim surzi față de Cuvântul Său, muți în rugăciune și incapabili să-L lăudăm sincer. Iar atunci când omul nu mai e în stare să se minuneze, Spiritul Sfânt amuțește”. A-ți pierde capacitatea de uimire în fața frumuseții lui Dumnezeu, a creației și a jertfei lui Cristos este începutul ruperii relației cu El.

 Acest „spirit mut” care îl aruncă pe copil în foc și apă este imaginea distrugerii lăuntrice care se petrece atunci când Dumnezeu este exclus. Maurice Blondel, un alt gânditor francez, spunea: „Cine exclude supranaturalul, va fi devorat de naturalul care și-a pierdut sensul.” În lipsa transcendenței, omul modern este fie ars de pasiuni nestăpânite, fie înecat în materialismul rece.

 Și totuși, speranța vine dintr-o simplă, dar profundă cerere: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.”
Această rugăciune este o fisură prin care poate pătrunde harul. Este o spărtură în zidul orgoliului nostru care permite Luminii să intre.

 Isus nu oferă o tehnică, ci o chemare la convertire. „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Mc 9,29) E nevoie de o asceză profundă, o întoarcere la dependența față de Dumnezeu. 

 Adevărata libertate se naște atunci când sufletul nu mai caută controlul, ci abandonul în voia Celui care este Adevărul. Orbirea spirituală se vindecă atunci când ochii inimii se deschid prin credință. Surzenia se vindecă în tăcerea rugăciunii. Mutismul se vindecă prin lauda sinceră: „Lăudați pe Domnul, toate popoarele, slăviți-L, toate neamurile!” (Ps 116,1)

Când inima noastră nu mai găsește cuvinte de laudă pentru Dumnezeu, aceasta nu este dovada absenței Lui, ci semnul că privirea noastră s-a abătut de la chipul Său iubitor. Dumnezeu nu încetează niciodată să ne asculte, dar noi, răniți de îndoială și de teamă, încetăm să mai credem că suntem iubiți. Asemenea tânărului din Evanghelie, cuprinși de o zbatere lăuntrică ce ne aruncă fie focul neliniștii, fie în apa disperării, avem nevoie să ne lăsăm atinși de Cristos. El nu ne condamnă pentru neputința noastră, ci, cu blândețe, ne întinde mâna, ne ridică și ne redă verticalitatea sufletului. Ne învață din nou să mergem, să-L lăudăm și să trăim în lumina prezenței Sale.