Meditaţie la Duminica a Patra din Postul Mare

Credinţa fără rugăciune şi post este o acţiune pur intelectuală
Textul evangheliei:,,Şi i-a răspuns Lui unul din mulţime:Învăţătorule am adus la Tine pe fiul meu,care are duh mut.Şi oriunde îl apucă îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte.Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge dar ei nu au putut.Iar El răspunzând lor, a zis:O,neam necredincios,pânâ când voi fi cu voi?Până când vă voi răbda pe voi?Aduceţi-L la Mine.Şi l-au adus la El.Şi văzându-Lpe Iisus,duhul îndată a zguduit pe copil,şi căzând la pământ,se zvârgolea spumegând.Şi l-a întrebat pe tatăl lui :câtă vreme este de când i-a venit aceasta?Iar el a răspuns:din pruncie.Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă.Dar de poţi ceva ,ajută-ne,fiindu-ţi milă de noi.Iar Iisus i-a zis:de poţi crede toate sunt cu putinţă celui ce crede.Şi îndată strigând tatăl copilului a zis cu lacrimi:Cred Doamne!Ajută necredinţei mele.Iar Iisus văzând că mulţimea dă năvală a certat duhul necurat zicându-i:Duh mut şi surd ,Eu îţi poruncesc:ieşi din el şi să nu mai intri în el!Şi răcnind şi sguduindu-l cu putere,duhul a ieşit,iar copilul a rămas ca mort,încât mulţi ziceau că a murit.Dar Iisus apucându-l de mână l-a ridicat şi el s-a sculat în picioare.Iar după ce a intrat în casă ucenicii L-au întrebat,de-o parte:Pentru ce noi n-am putut să-l izgonom?El le-a zis :Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi ,decât numai cu rugăciune şi cu post.Şi ieşind iei de acolo străbăteau Galileea,dar El nu voia să ştie cineva.Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se v-a da în mâinile oamenilor,şi-Lvor ucide,iar după ce-Lvor ucide,a treia zi v-a învia”(Mc.9,17-32). Trei ar fi învăţăturile la care aş dori să mă opresc în această cuvântare,haideţi aşadar să le luăm pe rând: Ce este credinţa şi de câte feluri este ?-Înainte de a răspunde la această întrebare trebuie să spunem că minunea are loc la scurtă vreme după Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe muntele Tabor cu câteva zile înainte de slăvita Sa Înviere din morţi.Ea vine să ne întărească încă odată,puterea Sa dumnezeiască asupra bolii,asupra diavolului şi asupra morţii.Credinţa este un mod de viaţă,iar prezenţa lui Dumnezeu în viaţa cuiva ar trebui să afecteze întregul său comportament,modul de viaţă şi rugăciunea acestuia.Dacă cineva crede dar nu se roagă înseamnă că credinţa rămâne pe loc arid rece,pur intelectual.Astfel este credinţa ca act intelectual prin care toţi credem că Dumnezeu a făcut lumea îi poartă de grijă şi exemplele ar putea continua,dar trebuie să avem şi credinţa ca forţă personală prin care să contribuim şi noi la săvârşirea unei minunii.Fiind vorba despre credinţă este bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pământ. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii, căci ei, cunoscînd puterea lui Dumnezeu, cred şi se cutremură .Este credinţă lucrătoare, adică acea credinţă care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credinţă care lucrează prin dragoste Este credinţă îndoielnică sau puţină, pentru care a zis Mântuitorul lui Petru: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 31). Este credinţă făţarnică pe care Mîntuitorul nostru de atâtea ori a mustrat-o în faţa cărturarilor şi a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credinţă bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credinţă superstiţioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descîntece, ghicitori şi vrăjitorii (Înţelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credinţă strîmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au ereticii Este credinţă păgână care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos Mîntuitorul lumii (II Timotei 3, 8). Trebuie să ştim însă că credinţa, fără rugăciune şi post, rămâne o acţiune pur intelectuală„Credinţa în Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, Care nu se afla undeva departe, ci aici, printre noi, şi credinţa că El face minuni, totodata, prin mâinile noastre păcătoase şi slabe – această credinţă este fundatia vieţii noastre şi speranţa noastră.Această credinţă nu poate fi dobândită doar prin eforturi sau studii omenesti, din cărţi de lectură. Această credinţă este un dar de la Dumnezeu şi nu este dat oricui. Există oameni care citesc cărţi şi studiază filosofia şi Biblia, la amănunt, dar Domnul nu le dă credinţă. Prin urmare, ar trebui să isi amintească mereu că este un dar care vine de la Dumnezeu. Acest tip de credinţă nu poate influenţa viaţa cuiva si nu o poate umple de sens. Prin urmare, numai în cazul în care omul stă în faţa lui Dumnezeu, in rugăciune, şi aude răspunsul Său, atunci intră în comuniune cu Dumnezeu, ceea ce nu se poate întâmpla în niciun alt mod.„Dumnezeu nu este un principiu abstract, cum cred unii. Există o putere bună care lucrează în lume si o numim Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu este numai putere, ci şi Persoană, şi El, ca Persoană, doreşte să comunice cu noi, care suntem persoane umane. El ne aşteaptă să ne intorcem in rugăciune, spre El, şi dacă cerem ceva in rugăciune, Domnul ne va da ceea ce cerem, aşa cum El Însuşi ne-a promis. Când ne rugăm este bine să îngenunchem- Îngenuncherea la rugăciune este menţionată în sf.scriptură. Iar una dintre cele mai sugestive reprezentări iconografice ale Mântuitorului Iisus Hristos este tocmai cea în care El apare în stare de rugăciune, în genunchi, în Grădina Ghetsimani. Starea de îngenunchere la rugăciune exprimă smerenie, căinţă, recunoaşte¬rea stării de păcătoşenie în faţa Celui fără de păcat (In. 8, 46) în Casa lui Dumnezeu, Biserica, pentru care Hristos Marele Arhiereu S a jertfit ca s o înfăţişeze Sieşi „fără pată sau zbârcitură orice altceva de acest fel” (Ef. 5, 27). Dar îngenuncherea nu are doar înţeles propriu, fizic, ci şi unul figurat, duhovnicesc. Cu alte cuvinte, în vremea rugăciunii nu este suficientă doar îngenuncherea fizică, ci ea trebuie să fie dublată de una spirituală. Nu este de-ajuns să ne plecăm doar trupeşte, dacă nu „coborâm”, în sensul de smerenie, şi duhovni¬ceşte. Este importantă îngenuncherea exterioară, fizică, dar este de mai mare folos îngenuncherea interioară, lăuntrică. Prin urmare, rugăciunea noastră să fie făcută în genunchi, în stare de profundă smerenie, cu genunchii inimii plecaţi, asemenea psalmistului David care ne îndeamnă ca rugăciunea să fie „dintru adâncuri” (Ps. 129, 1). 7).Revenind, tatăl copilului lunatic vine la Mântuitorul îngenunchind, adresându I se ca lui Dumnezeu şi cerând milă pentru fiul său. Vindecând necredinţa primim sănătatea trupească -Din formularea cererii de milă reiese că înainte de a ajunge la Mântuitorul,tatăl fusese şi la ucenicii Săi, dar ei n au putut să l vindece. Probabil de aici şi îndoiala sa în credinţă că fiul său va putea fi vindecat. Tocmai de aceea Mântuitorul, înainte de a i vindeca fiul de boala sufletească l a vindecat pe tatăl copilului de „boala necredinţei”. L a determinat să mărturisească ceea ce Sfântul Evanghelist Marcu a consemnat: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24). De remarcat şi faptul că nu doar tatăl copilului a avut o credinţă îndoielnică, ci şi Apostolii Domnului. Neputinţa lor de a l vindeca pe fiul lunatic a fost cauzată, potrivit cuvintelor Mântuitorului, de „puţina lor credin¬ţă”. Tocmai de aceea mustrarea pe care o rosteşte Mântuitorul se adresează şi lor. Cu alte cuvinte, cauza nesăvâr¬şirii vindecării de către Sfinţii Apostoli era, în primul rând, puţina lor credinţă. Ei care tocmai primiseră „putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Mt. 10, 1), acum când au fost puşi în faţa faptului de a şi manifesta public puterea cu care au fost înzestraţi, au constatat, cu oarecare nedumerire, neputinţa lor. În timp ce credinţa este atât un dar de la Dumnezeu, cât şi un rezultat al efortului personal al omului, deci o lucrare sinergică,iar momentul vindecării copilului lunatic nu este unul oarecare sau la întâmplare, ci după ce tatăl copilului, la îndemnul Mântuitorului: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede” (Mc. 9, 23), „îndată strigând... a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“ (Mc. 9, 24). Aici se vede în mod lămurit sinergia, adică, pe de o parte, contribuţia omului, respectiv credinţa după putinţă a tatălui, iar pe de alta, interven¬ţia, „mila” lui Dumnezeu. Tatăl copilului credea, cât credea, în puterea Mântuitorului, însă când i s a cerut credinţă, acesta a realizat că credinţa sa nu era una puternică, nici chiar suficientă.Cu alte cuvinte, el credea, însă a realizat că tot ceea ce ar trebui să fie credinţă era, în cazul lui, de fapt, mai degrabă necredinţă. De aici strigătul „cu lacrimi”. Prin răspunsul său, tatăl copilului mărturiseşte deodată credinţă, chiar dacă insuficientă, cu dorinţa sinceră de a o înmulţi sau întări, dar şi smerenie, „cu lacrimi”. Este împlinirea cuvântului psalmistului David: „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Ps. 125, 5). În acelaşi timp realizăm că Mântuitorul nu i a cerut credinţă peste puterea lui, nici nu a condiţio¬nat vindecarea fiului bolnav de puterea credinţei lui, ci i a cerut credinţă pe măsura puterii lui, a capacităţii lui de a crede, pentru că: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 23). Amin!